Întâi te îndrăgostești, trăiești din plin pasiunea, apoi devii un biet obsedat, un sclav al propriei manii. De fiecare dată îți spui că a fost ultima dată. Inevitabil, vine un moment în care trebuie să evadezi dintr-o poveste pentru a sfârși, fără îndoială, în alta. Pentru mine, fiecare vârstă a venit cu o iubire literară. Uneori mai devreme, alteori mai târziu decât m-aș fi așteptat, dar paradoxal mereu la timpul meu potrivit.
Am avut din adolescenţă dorinţa de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, şi pentru că eram foarte orgolios şi nu acceptam să renunţ la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.
Scriu ca să mă simt puternic; oamenii obțin senzația asta intrând în competiţii, simţindu-se responsabili, făcând copii, având grijă de un partener. Eu nu știu să am grijă de cineva, fug cât pot de responsabilități – și atunci, ca să ajung la senzația de putere, scriu sau beau.
Nu mai am timp să scriu. Nici măcar nu sunt sigură că mai ştiu să scriu. Într-o zi mi-am dezinstalat Word-ul din computer, nu ştiu de ce, pur şi simplu a fost o zi din aia. Şi nu l-am mai instalat. Aşa că nu mai scriu la calculator. De asta, de la o vreme, văd că am început să mă întorc la hârtie. Scriu cu pixul, dar nu mai mult de trei-patru propoziţii. Văd ceva pe stradă şi îmi notez într-un carneţel, ca să nu uit. În rest, totul e harababură, obligaţie, scandal, nimic frumos, nimic prietenos sau cald.
Dacă n-ați găsit încă acel dar perfect de pus sub brad pentru o persoană dragă, iată zece sugestii de cadou:
Ce cărți aș recomanda cititorilor BookMag?
Acestea sunt cărțile mele de suflet, cu amendamentul că eu nu cred în suflet. Avem creier și sex, ce să mai facem și cu sufletul? Apendicele ăsta sclifosit ne mai lipsea.
„Mi-a luat un timp să înțeleg că un scriitor are nevoie și de spații albe. De paginile pe care le scrie în cap și le poartă peste tot cu el, chiar și atunci cînd cei din jur ar putea băga mîna în foc că el face cu totul și cu totul altceva: merge la job, la cumpărături, hoinărește prin oraș sau se vede cu prietenii. Așadar, ca orice alergător din lumea asta am zile mai bune și mai proaste. Dar n-am cum să uit că, doar atunci cînd cuvintele mele ies la suprafață, realitatea se subțiază. Cînd am în mînă materialul acela fin și vaporos, îl croiesc cu grijă. Cînd nu ajung la el, mi-l doresc cu ardoare și-l refac din mii de fire invizibile, scria Ana Maria Sandu acum câteva luni pentru BookMag, în Jurnal de scriitor.