BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Dacă adolescentul lui Salinger din romanul De veghe în lanul de secară (Polirom) trăia în Japonia postbelică, ar fi fost aruncat într-o familie unde nu se mai serbau zilele de naştere, mai mult, erau uitate de tot, cu nişte părinţi absenţi şi fraţi însinguraţi, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17 (Polirom), una dintre cărţile de referinţă scrise de Kenzaburo Oe, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1994.
Un scriitor în devenire, căruia i se respinge manuscrisul într-un mod brutal, devine unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei ploi fără sfârşit, transformate într-un potop. În paralel cu apocalipsa acvatică, în casa lui se scurg ultimele acte ale unei drame familiale. Tatăl pune în scenă comemorarea soţiei umilite, care a murit exact în ziua în care fiul cu aspiraţii artistice a venit însoţit de iubita lui.
Recunosc! Aveam o prejudecată legată de prinţesele care se apucă de scris, imaginându-mi că sunt nişte fandosite cu pretenţii de literate, dar care nu depăşesc acea preţiozitate de salon. Papagalul verde, cartea Marthei Bibescu (Polirom, 2014), m-a scuturat de nu m-am văzut, obligându-mă să-i recunosc valorea.
Fiul cel bun este un roman-confesiune, un elogiu al Parisului hippie şi al dezordinii senzuale ca formă de protest împotriva tiraniei paterne şi a moravurilor dătătoare de nevroze postbelice. Dar, mai presus de toate, este o apariţie tulburătoare, curajos de sinceră, despre toate acele întâmplări şi visuri ce transformă un copil
Marea, dimineaţa va părea o lectură aparte dacă ai cunoscut-o pe Margaret Mazzantini prin romanele traduse în limba română. De data aceasta, îşi alege protagoniştii mai mult din rândul personajelor masculine, iar majoritatea întâmplărilor se petrec într-un spatiu exotic, mai precis în Libia prinsă între perioada colonială şi înlăturarea lui Gaddafi.
După ce am citit Profesorul Bumb şi macii suedezi, am aşteptat cu sufletul la gură un alt volum de proze scurte al cărui autor este Augustin Cupşa. Pur şi simplu acest psihiatru ce s-a apucat şi de scris îţi captează atenţia prin detalii fireşti, simple, dar care virează brusc spre adâncurile complicate ale unor apăsări sufleteşti comune oamenilor din societatea modernă, oriunde s-ar afla ei.
Până să treacă de primele pagini, două amănunte îl incită pe un pasionat de lectură care, aflat în căutarea unor experienţe noi, dă peste romanul lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf: viaţa tumultuoasă a scriitorului, ce-a fugit din Rusia lui Lenin, apoi s-a mutat la Paris după escale aventuroase la Constantinopol, şi redescoperirea unei bijuterii literare după zeci de ani de uitare.
Nu ştiu cum face, dar este a nu ştiu câta oară când Haruki Murakami ia un subiect ultrafolosit în literatură pentru a-l transforma într-o lectură la graniţa dintre cotidian şi halucinant. Noul titlu păstrează misterul din romanul În căutarea oii fantastice şi călătoria spre sine a studentului însingurat şi plin de obsesii muzicale, amintindu-ţi de Pădurea norvegiană.
Margaret Mazzantini surprinde un moment din viaţa unui cuplu ajuns în cea mai grea etapă: aceea în care partenerii nu mai pot convieţui, dar nici nu se mai regăsesc pe sine după separare. Nici fără, nici împreună scrie pe butonul atomic din interior, care declanşeaza implozia când nu-şi mai pot arunca reproşurile în faţă.
Cronica zeiţei (Polirom) este un roman surprinzător pentru aceia dintre noi care au descoperit înainte primele două romane traduse în limba română ale scriitoarei Natsuo Kirino (Afară şi Grotesc). Umila mea experienţă de căutătoare de comori nipone mi-a revelat o artizană versată în arta romanului psihologic după ce mi-a picat în mână Grotesc, un bun exemplu de naraţiune în care observarea societăţii şi explorarea naturii umane sunt sfredelitoare şi reuşesc să capteze atenţia până la finalul celor peste cinci sute de pagini, mai ales în ultimii ani, când romanele de tip cărămidă îi sperie pe mulţi editori.
Are 30+, dar n-o arată, vorba reclamei. Locuieşte într-o garsonieră, la etajul şapte, de unde se vede Interul (hotelul din centrul Bucureştiului). Îşi împarte viaţa între prieteni şi acţiunile rutinei săptămânale, cum ar fi mersul la supermarket pentru cele 200 de grame de salam, o vorbă schimbată cu simpatica vânzătoare de la care îşi cumpără sticlele de apă minerală şi conversaţiile pe mess înainte să înceapă ziua plină de mondenităţi plictisitoare, la care de voie, (dar mai mult) de nevoie trebuie să participe, că se apropie deadline-ul pentru articole.
Dacă ai privi literatura universală ca pe o hartă, ar trebui să te aventurezi, măcar o dată, şi-n ţara lui Bohumil Hrabal. Cum ajungi acolo? Pentru început, ai putea să te urci în Trenuri cu prioritate. Vei coborâ imediat într-o gară unde şeful creşte porumbei, tânărul impiegat se miră de isprăvile deşucheate ale colegului mai în vârstă, iar partizanii cehi atacă vagoanele naziste. În apropiere se mai află castelul unui nobil, o sală de cinema şi un teatru, ambele transformate între timp în cele mai frumoase magazii pentru cereale dacă e să ne luăm după intrările având coloane impunătoare, precum templele romane.