confesiune literara

Corina Sabău: „Dar nu mai ştiu: scriu ca să uit sau scriu ca să-mi amintesc?“

Înainte de a pierde casa copilăriei mele, nu scrisesem un rând. M-am apucat să scriu pentru că nu puteam să accept că nu voi mai pune vreodată piciorul acolo. Şi, pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că încep să o iubesc pe fata aceea cu vise caraghios de îndrăzneţe, pe care nici măcar nu o cunoşteam. Mă apropiam de ea şi pentru a scăpa de amintirea mea, de amintirea celei care scrie. Îmi doresc mereu asta când scriu, îmi doresc să scap de mine şi să încep o viaţă nouă, curăţată de amintirile din trecut, şi întotdeauna mă trezesc la fel, cu toate lucrurile de care voiam să mă debarasez la locul lor. Dar nu mai ştiu: scriu ca să uit sau scriu ca să-mi amintesc?

Cătălin Dorian Florescu: „Întotdeauna există unul care spune: voi dăinui“

Recunosc, sînt vinovat de singura vină pe care o poate avea un inocent: port prea multe cuvinte, imagini, poveşti cu mine. Imaginaţia şi sufletul se revarsă ca un fluviu prea plin. Uneori, cînd îmi dau drumul, trebuie să-mi avertizez prietenii, ca să se pună la adăpost, să se urce în copaci, ca să nu fie luaţi de ape.

Marin Mălaicu – Hondrari. Fragmente de jurnal

Septembrie, 2012 Am terminat scenariul după Apropierea. Răsuflu uşurat, chiar mi-a scos peri albi şi ştiu că încă mai e de muncă. Urmează să mă întâlnesc cu Tudor Giurgiu, să-l îmbunătăţim. Dar acum mi-am făcut loc în cap pentru romanul la care de câteva luni tot scriu pagini disparate; să pot şi eu să spun când sunt întrebat ce fac: lucrez la un roman. Am scris lucrez la un roman şi imediat mi-am amintit de Juan Rulfo, mexicanul autor a doar două cărţi, una de povestiri, cealaltă un roman, care a fost întrebat, după vreo treizeci de ani, dacă e adevărat zvonul că lucrează la un roman, ba mai mult, că ar avea deja şi un titlu pentru presupusul roman. Juan Rulfo, imperturbabil, a zis că e drept că a avut un titlu, dar l-a schimbat. Bineînţeles că nu a mai publicat niciodată vreun roman.

Andra Rotaru: „Pădurile de la Tescani au fost cele care mi-au adus Lemurul“

În cazul meu, o carte poată să apară de abia atunci când există un context favorabil. Nu am nevoie de zbucium, de nevroze, de tristeţe, de crize şi alte isterii. Mi se pare că am fost în această zonă suficient, iar tot ce a creat a fost o irosire a emoţionalului, o erodare şi o ardere rapidă a unor etape; o perpetuare a unor comportamente infantile şi a unor modele patologice tot mai des întâlnite; o relaţionare cu personaje-scriitori care au rămas blocate/ţi prea mult timp în acelaşi loc; o cutie de rezonanţă programată să capteze ceea ce e eronat; o regresie. E important că am spus stop tuturor acestor lucruri cu care m-am identificat pentru o lungă perioadă de timp.

Varujan Vosganian: „Romanul nu pune concluziile. Concluziile omoară arta“

Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Nu există eveniment istoric care să nu se regăsească în paginile unui roman. Nu există personaj de roman, oricât ar fi de straniu, pentru care să nu se afle un timp istoric care să-l găzduiască. Uneori corespondenţa aceasta se multiplică, precum imaginile prinse între coperţile a două oglinzi: istoria are legende, literatura are mituri. Astfel încât aceeaşi legendă poate fi repovestită cu personaje diferite, iar acelaşi personaj poate hălădui în timpuri diferite.

Adela Greceanu: „Scriind devii contemporană cu tine însăţi şi cu lumea“

Ţi-a intrat în cap că pînă acum ai scris somnambulic, cu ochii larg închişi. N-a fost rău. Dar brusc, vrei să înveţi să mergi cu ochii bine deschişi. Şi vrei să înveţi să mergi pe bicicletă. Şi înveţi. Dar te temi că ţi-ai pierdut inconştienţa cu care te aruncai într-o carte. Şi de aici ezitarea. Lungul drum al ezitării către exactitate. Un an, doi, trei... În care speri să achiziţionezi inocenţă. Ezitarea. Exactitatea. În acelaşi timp. Inocenţa. Ştiinţa. Rigoarea maximă. Cum ar fi posibil?...

Dan Sociu: „Naivi și sentimentali“

Cînd a apărut Greața lui Sartre, Camus i-a reproșat că nu reușește să atingă tragicul pentru că uită de frumusețea vieții. Știm instinctiv că avea dreptate, iar faptul că Greața e o carte prea puțin citită o confirmă - ceea ce face viața și implicit arta tragică nu e numai entropia - și în cazul artei, descrierea acesteia - ci e felul inflexibil în care entropia ne mătură speranțele.

Daniela Zeca-Buzura: „Omar sau Cum să locuiești în propriii ochi…“

E ultimul bărbat din viața mea: nenorocos, contorsionat, eliptic. Derutează nu doar pentru că numele îi sună a arab, iar el e persan din vechime, ci mai ales pentru că lumea nouă e uitucă, grăbită și plină de ingratitudini, căci cine își mai amintește de Omar Khayyam - poetul, filosoful, îndrăgitul unei lumi tihnite și pline de legende - de la care maică- sa i-a luat numele, când toți vorbim despre Iran ca despre „o axă a răului, preluând sintagma de la George W. Bush Jr. (care nici el nu știa mare lucru despre acest spațiu, cum alții nu știau nici despre România acum ceva vreme).

Maria Manolescu: „Scriu ca să-mi amintesc cum vreau să fiu“

Una din vorbele preferate ale bunicului meu, Moşu, cum îi spuneam, era: „Cine şi-o adus aminte?. Şi de cele mai multe ori nu se referea la lucruri care s-au întâmplat, ci la lucruri noi, neaşteptate şi neanunţate. Adică nu spunea „Cine şi-o adus aminte că trebuia să cumper pâine , ci, să zicem „Cine şi-o adus aminte c-o să vină şi revoluţia?. Acest „cine şi-o adus aminte că... ajunsese să înlocuiască definitiv mai puţin poeticul „cine s-o gândit că... . Mi-a luat ani buni să înţeleg expresia lui Moşu

Eugen Istodor: „Ştiam că realitatea mi-e mumă, şmecheria combinaţiilor narative ciumă în a crea o carte“

Mi-am ţinut viaţa cu jurnalismul. Incult, am practicat tipare deja inventate. În reportajele mele mi se spunea că semăn cu Brunea Fox, în interviuri cu Monciu Sudinschi. Şi, cum nu-i citisem, i-am devorat. Da, nu aduceam nimic nou sub soare.

Bogdan Hrib: „Scrisul este un fel de maraton, o cursă lungă, în care îţi dozezi forţele…“

Aş vrea să ştiu exact cum se naşte o carte. Şi nu pot. Pentru că de ce mai multe ori întâi încolţeşte o idee, o întâmplare văzută pe stradă sau povestită de un prieten. Şi când sâmburele poveştii se fixează undeva în mintea mea şi începe să mă provoace, să mă împingă de la spate, ei bine, atunci începe munca. Şi poate părea rutină, dar nu e deloc. Este un fel de maraton, o cursă lungă, în care îţi dozezi forţele, îţi calculezi momentele de aparentă odihnă, sprintezi din timp în timp, apoi, evident, oboseala începe să apară, tentaţia renunţării, îndoielile...

Dan Lungu: „Lasă naibii saltul cu paraşuta şi apucă-te de scris un roman!“

Nu sunt genul de scriitor care lucrează cu program. Nu mă pot aşeza la birou, spunându-mi, gata, am două ore pentru scris, să-i dau drumul. Când mă apuc, este ca şi cum ar fi singurul lucru care mi-a mai rămas de făcut în viaţă, pentru care am tot timpul din lume. De aceea, o întâlnire stabilită pentru seara, mă împiedică să mă apuc de scris la ora nouă sau zece dimineaţa.

Etichetă: confesiune literara