Cum tot repet, nu-i cititor ăla care citeşte numai ce-i place şi ce-l interesează. Ăia sînt doar consumatori. M-am aruncat pe o antologie la care au contribuit oameni pricepuţi în serviciile secrete din România: Un război al minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI. Ăsta da titlu.
Franzen practică înverşunat exerciţiul de bază al limbajului literar. Scrii un roman ca să pui în scenă păreri greu de exprimat şi de demonstrat altfel în birocraţia intelectuală contemporană. Scrii un roman ca să oferi secţiuni şi mostre dintr-o societate, epocă, fără să te chinui cine ştie ce să impresionezi, să te dai mare artist nonconformist. Şi mai scrii roman aşa cum trăieşti: când inerţie, când intenţionalitate, când lene – iese doar cu ceva noroc, ceva onestitate, ceva oportunism-populist, teme la modă.
Michel Onfray este anti-academic, anti-limbaj de autolegitimare (anti-umflare în pene neologistică), este chiar pasionat de „subiecţii săi. Uneori îi calcă în picioare tabloidal de-a dreptul. În istoria tabloidalului filozofic poate, cea mai bună scenă ne-o furnizează un documentar despre Derrida. E întrebat la un moment dat ce-ar vrea să fi ştiut din viaţa lui Kant. Derrida răspunde simplu: detalii despre viaţa lui sexuală. Pasul al doilea când intervievatorul îl întreabă câte ceva despre propria viaţă sexuală: filozoful devine ironic şi schimbă subiectul. Onfray n-are scrupule din astea. Intră cu pistolul în mână şi somează toţi biografii, documentariştii să spună tot. În Freud, amurgul unui idol teza e clară, fără ambiguităţi: Freud a încercat să mintă că a pus bazele unei ştiinţe şi i-a ieşit.
Cînd vin apocalipse financiare, citiţi cărţi serioase. Nu cu pronosticuri, vaiete şi tîmpenii, ci măcar cu explicaţii clare despre ce s-a întîmplat. Un compendiu lucid şi polemic: În cădere liberă – Joseph Stiglitz. Cei mai fericiţi ani (economic vorbind) pentru Vestul lumii au fost între 1945 şi 1970, scrie Stiglitz. Da, a fost perioada de refacere de după război şi asta explică mult gradul foarte mare de ocupare a forţei de muncă. Dar nu e esenţial pentru explicarea prosperităţii. Vitală în explicaţie e reglementarea pieţei financiare, intervenţia fermă a statului în chestiuni economice. În perioada sus-menţionată o singură criză financiară importantă a avut loc (cea din Brazilia, 1962). În rest, un calm relativ.
1Q84 merită să fie un bestseller. A vândut în Japonia câteva sute de mii în primele săptămâni. Haruki Murakami e unul dintre acei autori (foarte rari) bine vânduţi pe merit. Mijloace simple, naraţiuni cristaline (asta atunci când le ies cărţile, …
Mic experiment. Dat o căutare cu sex şi ales două titluri la întâmplare din cele câteva zeci de rezultate: Hot sex, de Tracey Cox şi Sexualitate şi putere în Roma Antică, de Paul Veyne. Sexul are o calitate specială: nu prea iese conform planului când eşti prea obsedat de el („lumea te simte că eşti disperat, vorba reclamei pentru adolescenţi de la Sprite), nici când vorbeşti prea mult despre el.
23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism pare o chestie jucăuşă, neserioasă. Nu e aşa. E un text în care un tip deştept, dar generos, Ha-Joon Chang, prof la Cambridge, consilier la Banca Mondială (titlurile pot continua) ia un mare volum de informaţie economică şi istorică şi îl topeşte în teze şi poveşti pe înţelesul tuturor. E un Stiglitz (Chang este un discipol al înNobelatului) de citit pe şezlong. Ha-joon Chang are umor, are siguranţa verdictului, are informaţie sintetizată neorgolios (nu încearcă nici o clipă să epateze cu academism) şi a reuşit să scrie jucăuş o carte serioasă, cu idei importante, „grele, ale unor economişti deja clasici, traduse pentru cititori care trebuie să deţină doar puţină răbdare nu şi cine ştie ce studii de economie. În principal, cartea se ocupă cu demontarea miturilor impuse de ceea ce se cheamă neoliberalism în ultimii 30 de ani. „Să ne scoatem ochelarii roz ai neoliberalismului, cam aşa sună îndemnul. Exemplele alese sînt absolut savuroase. Contraintuiţia e la mare cinste. Să nu pierdem timpul cu generalităţi:
Orson Scott Card este povestitorul care nu cere nimic în schimb, nici adoraţie pentru cât de complicat şi inteligent este, nici admiraţie pentru stil. Are idei simple şi tăioase şi nu se abate de la legile de aur ale unui SF bun. Amintirea pământului este primul volum din Întoarcerea acasă (Homecoming, serie publicată în anii ’90). Personajele nu ies din matricea impusă de autor prin celebrul Ender: trebuie să fie prezenţi copiii sau adolescenţii cu viaţă de adult, trebuie să vedem sacrificate copilării în numele unor misiuni imposibile.Prima regulă a unui SF bun (ba chiar a unui text literar bun de orice fel) este să destabilizezi credibil liberul arbitru. Dacă eşti şi un autor implicat şi interesat de viaţa religioasă „rişti să-ţi iasă foarte bine (Card e mormon,
Citit jurnalul 2004-2010 al lui Cărtărescu, intitulat Zen. Titlu ironic. Numai zen nu e. Ceva megalomanie, fricile cotidiene, ipohondrie, tone de vis-transcris. În această perioadă scriitorul a început să scrie şi texte politice în Jurnalul sau Evenimentul Zilei. Totuşi, …
Ne place politica deşi nu recunoaştem. Două televiziuni de ştiri din România strâng zilnic milioane de telespectatori în faţa ecranului. Dacă tot ne place aşa de mult, poate ar fi cazul să ne şi profesionalizăm puţin pasiunea asta: m-am gândit …
Unul dintre cei mai eficienţi fani pe care-i are Le Carré în România e Cătălin Tolontan. La el găsesc din când în când câte o referinţă simplă şi de efect la câte vreun roman bun al scriitorului, fie că e …
de Costi ROGOZANU 
Ştergeţi-vă din minte zâmbetul de bunic în putere al lui John Wayne şi beţivăneala simpatică a lui Dean Martin, spuneţi adio duelurilor pline de măiestrie din mijlocul oraşelor de pionieri ai Vestului. Uitaţi chiar şi dramele western …