New Year, New Me. Iată că un clișeu din social media a ajuns în realitatea mea și am decis ca de la 1 ianuarie 2024 să reiau blogul BookMag. În toată perioada de absență mi-a fost dor de el, dar …
Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul mașinuțelor chinezești (coelcția Ego. Proză, ed. Polirom), am rămas cu ideea că această carte are o putere. M-am gândit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au răscolit mintea și m-au făcut să mă gândesc la propria copilărie, la părinții mei, la bunici și la călătoriile-aventuri din vremea în care orice necunoscută din existența mea căpăta dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legendă interesantă, e drept, japoneză, nu chinezească, și lucrurile s-au legat în mintea și-n inima mea.
V-am mai spus că Florin Irimia scrie bine, al naibii de bine. Dar evident, nu scrie pentru oricine. Dacă nu ești dispus să înfrunți niște demoni personali, nu e indicat să te apuci să-i citești vreunul dintre romane. Vei renunța dacă ești un cititor de duminică. Vei renunța dacă vrei doar literatură ușurică. Vei renunța dacă ești un snob cosmopolit.
Captivant prin tonul de roman noir, prin atmosfera sumbră şi confesiunile depresive, Cîteva lucruri despre tine de Florin Irimia pare o poveste desprinsă din filme, pe cît de neverosimilă, pe atît de fascinantă, la graniţa dintre vis şi realitate.
Dacă vă imaginați o țară mai îngrozitoare, mai absurdă, mai dureros de pierdută decît aceea în care trăiți deja, o faceți degeaba. Florin Irimia și-a imaginat-o în cartea O fereastră întunecată, amestecând fermecător imaginație personală laolaltă cu clișee născute din filmele de groază.
Tocmai s-a încheiat târgul Gaudeamus 2012, unde au fost lansate multe romane ale autorilor români. Printre ele și O fereastră întunecată, de Florin Irimia. O carte pe care eu am citit-o cu plăcere, dar și cu încrâncenare, pentru că vorbește despre un viitor sumbru, despre o societate crudă, despre greșeli ireparabile ale istoriei și despre iubiri neîmplinite. Un roman bun, pe care pot să pariez oricând. Dacă pe copertă ar fi fost un nume străin, probabil că vizibilitatea sa ar fi fost mai mare. Dar să nu judec pripit, abia s-a lansat. Sper ca Mircea Bătrânu și Semplista să devină figuri familiare pentru cât mai mulți cititori români.
Scriu pentru că sunt posedat. Nu de Diavol ci de mine însumi. Scriu pentru că sunt revoltat. Scriu cu furie, scriu ca să mă calmez. Scriu pentru că văd, aud, sunt agresat, angoasat, sunt disperat. Scriu ca să supraviețuiesc. Îmi fac plută din cuvinte – pluta Meduzei – și mă las purtat pe apele negre ale minții din creier. Ale lucidității. Totul este un calvar. O agonie. Nimic nu vine de la sine. Totul e sforțare. Totul e supliciu. Cât are să mai dureze? De ce nu se termină-odată? De ce-aș vrea să se termine?
De cîte ori v-ați uitat în oglindă și ați conchis că nu ați făcut nimic important cu viața voastră? Că ați eșuat, că sunteți ratații desăvârșiți, că nu sunteți mulțumiți de nici măcar cel mai mic aspect al existenței voastre? Că vă zbateți mai jos de mediocritate, că fiecare zi e un chin micuț, amplificat la infinit de scurgerea acestor zile?