Nu e tocmai limpede cine construiește prejudecățile referitoare la genul nostru. Cu alte cuvinte, dacă ele au apărut ca un soi de produs folcloric, în spatele căruia trebuie văzută o masă anonimă de cititori, sau, dimpotrivă, sunt rezultatul limitărilor, comodității și chiar al ignoranței criticilor literari, toate acestea, spre a nu fi recunoscute public, secretând un justificat – pentru ei – complex de aroganță culturală. Fapt e că, indiferent de posibila lor origine, prejudecățile intră și în canonul critic, de unde impun judecăți aproximative, unele din start eronate, dar făcute să circule o vreme ca și cum ar fi îmbrățișat temeinic statutul definitivului.
Din păcate pentru ele și din fericire pentru noi, cei ce credem în resursele veritabile ale SF-ului, timpul trece imperturbabil și oarecum devorator, iar în această mare lucrare a sa multe se schimbă. Un critic spaniol de formație universitară, Mariano Martín Rodríguez (am mai pomenit de el în contextul acestor însemnări), vine recent cu un studiu rezervat modului cum canonul critic românesc se pliază, sau mai degrabă nu, pe canonul mai general, valabil astăzi în mediile academice euro-atlantice. Medii, totuși, dătătoare de ton și spre care exegeza literară de la noi a stat decenii în șir cu ochiul ațintit, preluându-i câteodată metodele insolite de investigare (structuralismul, semiotica etc.), sau doar lăsând impresia că are cunoștință de ele. Martín Rodríguez nu se arată speriat de dimensiunile considerabile ale unor volume de istoria literaturii precum cele semnate de Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex Ștefănescu și Ion Rotaru, ci le testează fără complexe raportarea la canon, ca și disponibilitatea criticilor pomeniți de a se adapta modificărilor de orientare impuse de exegeza contemporană occidentală.
Concluzia generală a criticului spaniol nu este deloc roză. Ceea ce vede el petrecându-se în istoria literară românească actuală ține de o încremenire în canonul vechi, antebelic, ilustrat cu strălucire de G. Călinescu, dar oarecum depășit, străin de cunoașterea și aplicarea noilor curente europene în materie de hermeneutică literară. Postmodernismul, amintește Mariano Martín Rodríguez – și aici mă tentează să-l citez exact: „a pus sub semnul întrebării, în lumea întreagă, viabilitatea unui canon unic, fie el sincronic sau diacronic, având în vedere diversitatea ireductibilă a literaturii şi a celor care o cultivă. Această diversitate face ca definirea unei literaturi universale să nu fie posibilă decât cu preţul marginalizării nedrepte a unui corpus imens de opere, care nu corespunde premiselor înguste impuse de aşa-zişii legiuitori ai canonului“. Într-un tenace refuz al canoanelor alternative, citesc și citez mai departe, născocitorii aceștia de reguli categorice, dar care inevitabil aveau să fie erodate de timp, „introduseseră în epoca modernă atât deosebirea discutabilă dintre marea şi mica literatură, cât şi înlăturarea a tot ce nu se plia cerinţelor intelectualilor care dirijau viaţa culturală de atunci, începând cu literatura scrisă de femei, şi sfârşind cu cea creată de proletari, de minorităţile etnice, sexuale etc.“.
Ei bine, ajungem și la ce ne doare pe noi: literatura de anticipație, fiindcă nici aceasta nu intră în canonul tradițional decât ca „mică literatură“, ca subprodus al imaginației, creație marginală în raport cu o sferă de scrieri concentrate sub lupa „oficială“ și declarată iremediabil literatură de consum, spre deosebire de scrierile ce s-ar adresa unui răsfăț cultural mai lent și mai de durată, hrănind intelectul și simțirea umană cu o materie verificată, garantată de exegeții domeniului. Susținută în trei centre importante de la noi, București, Timișoara și Cluj, conferința lui Mariano Martín s-a intitulat – nu atât provocator, cât exact și tranșant – Cine dictează canonul? Spirit conservator și inovație în istoriografia literară românească din secolul al XXI-lea. Cazul literaturii științifico-fantastice. Pentru cine s-ar putea întreba de ce SF-ul și nu altceva, răspunsul mi se pare simplu: pentru că genul acesta, care într-o vreme s-a complăcut el însuși în postura de literatură de ghetou, iese din ce în ce mai des cu creațiile sale spre miezul actualității literare, pretinzând să fie tratat în consecință, conform aspirațiilor și realizărilor sale recente. Or, ceea ce descoperă cercetătorul spaniol că se petrece la nivelul istoriilor literare din ultimele două decenii este conservatorism curat, nicidecum o recunoaștere deschisă a „atomizării canonului și a convieţuirii pe picior de egalitate a unei multitudini de lecturi ale istoriei literare“; dimpotrivă, o „prelungire a ghetoizării critice a literaturii științifico-fantastice“, așadar o marginalizare programatică, în contracurent cu tendințele canonului postmodernist occidental.
Înarmat cu argumente teoretice greu de demolat, Mariano Martín susține ceea ce am observat și eu adesea, și anume, că plasarea genului SF în afara literaturii este contraproductivă. Nici „exilarea“ lui condescendentă în literatura pentru copii și adolescenți nu reprezintă o soluție corectă, întrucât scrierile speculativ-fantastice ale lui H.G. Wells, Jorge Luis Borges, Mircea Eliade şi Felix Aderca refuză categoric să se conformeze unei asemenea decizii restrictive. Ca să nu mai vorbim de faptul că, dirijată încă de vechiul canon, istoriografia noastră riscă să-și plimbe grăbit privirea pe deasupra unui corpus substanțial de scieri de anticipație, reperând acolo doar două-trei lucrări, ori chiar asumându-și ipoteza că după căderea comunismului SF-ul românesc ar fi dispărut cu desăvârșire – ceea ce este un mare și incomod neadevăr. Asemenea prejudecăți n-ar dovedi altceva, după criticul spaniol, decât „încremenirea canonului într-un subiectivism exacerbat“, iar argumentul lipsei de cultură științifică, menit să justifice rezerva criticii generale față de o scriere de SF, e demolat printr-o constatare de bun simț și, totodată, cu acoperire în practica efectivă a exegezei specializate în gen (acolo unde o asemenea activitate există): „Considerăm că lectura unei opere ştiinţifico-fantastice nu pretinde stăpânirea temeinică a unei astfel de culturi, deoarece manifestările literare ale genului pot fi înţelese şi analizate cu aceleaşi instrumente hermeneutice ca oricare alt text literar, fiind vorba, din nou trebuie să o spunem, de opere de ficţiune, şi nu de tratate ştiinţifice“.
Îmi închipui că susținătorii vechiului canon istoriografic ar fi tentați să respingă observațiile lui Mariano Martín Rodríguez cu argumentul unei pretinse implicări pro domo, deși opțiunea pentru „cazul literaturii științifico-fantastice“ reprezintă doar una dintre mai multele soluții accesibile și putea fi, la urma urmelor, înlocuită cu oricare alta dintre literaturile marginalizate de tradiția românească a interpretării critice. Când vorbește de o abordare diferită a problemei canonului în Occident, criticul spaniol se bazează pe două direcții de analiză. Prima e constituită de o serie de studii academice generale, de la New Maps of Hell de Kingsley Amis, până la publicații periodice precum Science Fiction Studies, Extrapolation sau Foundation), cu contribuții recoltate din mediile universitare anglo-saxone. În acestea, amintita dihotomie canonică SF – mainstream literar a început de mai multă vreme să fie cercetată cu deplină relaxare și într-o mai generoasă comprehensiune. Cea de-a doua direcție de analiză este oferită de însăși realitatea operelor literare, unde, încă de prin anii ’60-’70 ai secolului trecut, se înregistrează (prin Philip K. Dick sau Ursula K. Le Guin – eu l-aș adăuga și pe Kurt Vonnegut, Jr.) o tendință de apropiere a SF-ului de experimentele moderne ale literaturii prestigioase. Pe asemenea punți aruncate între literatura generală și genurile paralele circulă și numeroși scriitori postmoderni care, cum spune apărătorul principiului schimbării de canon critic, utilizează „motive paraliterare, poliţiste şi ştiinţifico-fantastice în bătălia prin care apărau principiul plăcerii în defavoarea experimentalismului puritan“.
Despre o schimbare de canon pomenește, din interiorul genului nostru, și Horia Nicola Ursu, atunci când semnalează o recentă inițiativă editorială de peste Ocean: seria legată în pânză și tipărită în condiții grafice de lux din Library of America, unde editorii și-au propus să prezinte literatura vie a Statelor Unite fie în regimul seriilor de autor, fie sub forma unor antologii de texte esențiale. Noutatea remarcabilă este că, alături de numele ilustrate în literatura americană propriu-zisă, de la Fenimore Cooper și Mark Twain până la Faulkner, Nabokov, Saul Bellow și Philip Roth, apar și clasici ai altor genuri: Chandler, Hammett și alții pentru literatura neagră și polițistă, Lovecraft, Shirley Jackson pentru cea fantastică, Philip K. Dick și Vonnegut (în serie integrală) dintre cei ce ne sunt nouă aproape de suflet, precum și două volume masive de SF curat, aparținând Vârstei de Aur americane, cu Heinlein, Sturgeon, Alfred Bester, Fritz Leiber, Richard Matheson și alți câțiva, monștri sacri în opțiunea fanilor ireductibili, dar pentru care, iată, pare să fi venit vremea să fie scoși din „ghetoul” genului și așezați într-o companie literară de prestigiu. Acolo unde aveau, pesemne, un loc nu doar cuvenit, ci chiar rezervat.
Imagine articol: Dark City by Audic