Într-un fel, Jhumpa Lahiri sau J-humps, cum i se mai spune, cu Pământ neîmblânzit mi-a amintit de Zadie Smith și Dinţi albi. Poate pentru că amândouă vorbesc despre diferenţele culturale și despre cum exilul (forţat sau voluntar) e mai greu de acceptat decît ne imaginăm.
Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară. Premiul i-a determinat pe mulți să îi citească proza și așa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzații, nu emite maxime prețioase despre viață, nuvelele sale nu sunt amuzante, forțat inteligente sau pretențioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin școală. Dar! Toată scriitura asta simplă ți se insinuează în minte, îți intră în oase, îți provoacă furnicături și te trezești lăcrimând sau zâmbind în timp ce citești. Nu e minunat să poți dirija o simfonie de senzații și emoții cu doar o înșiruire de cuvinte?