Raza de influență a antologiilor produse în cenacluri și tipărite conjunctural e mică. Ea s-a redus de fapt la fandom, între membrii căruia asemenea volume ajungeau prin bunăvoință și relații amicale, sau la o modestă distribuție locală. În ce privește culegerile de grup publicate prin edituri, este de presupus că tirajele vor fi fost mai mari, iar rețeaua de distribuție le difuza, dacă nu pretutindeni în țară, în tot cazul pe un teritoriu mai întins. N-avem date precise, fiindcă în anii ’80 editurile abandonaseră mai vechea obligație redacțională de a înscrie cifra tirajului în caseta tehnică a cărților publicate de ele. Putem totuși crede că edituri ca Albatros, Junimea, Editura Politică, Editura Științifică și Enciclopedică, unele dintre ele complet străine de fenomenul SF până atunci, ajunseseră să-l accepte tocmai din nevoia de a-și spori veniturile anuale prin cărți cu tiraj mare garantat.
În „curentul principal al literaturii române antologiile au fost și rămân pe mai departe rare comparativ cu fluxul editorial al creației curente. Ele și-au propus fie să panorameze întreaga arie de dezvoltare a unui gen, bunăoară cea a povestirii românești („de la origini până în prezent), precum o face mai vechea selecție a lui Mircea Zaciu publicată la Editura Dacia sub titlul Cu bilet circular, fie să oglindească inițiative culturale speciale, de mai restrânsă întindere, avându-și însă importanța lor ca momente distincte în evoluția literaturii contemporane: unul-două decenii de experiență creatoare, un cenaclu pregnant, o generație înnoită și înnoitoare ca obiective și artă literară. În toate aceste cazuri concepția antologatorului pare dominată de urgența „marii sinteze, material pentru o selecție riguroasă existând în suficientă măsură la îndemână, ori de voința de a impune conștiinței publice un moment „de cotitură din experiența vie a literelor românești.
Coriandrul este considerat unul din cele mai vechi condimente folosite în alimentaţie. Menţionat chiar și în Biblie, era folosit în alimentele specifice Paştelui evreiesc. În Egiptul antic era folosit pentru aroma sa dar şi pentru prepararea parfumurilor şi a cremelor pentru igiena zilnică. În bucătăria actuală a Europei poate fi utilizat singur sau în combinaţie cu chimenul, ardeiul iute, usturoiul şi menta proaspătă, rezultând o combinaţie de arome apreciată mai ales la mâncărurile din pește şi carne de vânat.
Un articol publicat de Viorel Pîrligras în revista digitală Nautilus și reluat apoi pe propriul său blog se intitulează Statutul cititorului de SF. Artistul craiovean nu este singurul care în aceste momente se preocupă de caracterul și motivația cititorului specializat, dar îmi pare că interesul lui ține aici (spre deosebire de unele situații despre care o să vorbesc mai jos) de curiozitatea pură. O curiozitate ce tinde să-i lămurească propriile sentimente vizavi de această formă de literatură capabilă să adune în jurul ei și reacțiile așteptate de la cititorul obișnuit, dar și patimi mai greu de explicat prin criterii estetice.
Vechii greci credeau că vacile care pășteau pe câmpul de oregano aveau o carne mai gustoasă. Conform lui Aristotel, țestoasele care mâncau un șarpe se repezeau apoi la oregano, pentru a evita otrăvirea. Despre oregano se mai credea că este un calmant nervos și vindecă răul de mare. Doctorii chinezi îl prescriau pentru reducerea febrei, combaterea stărilor de vomă, a icterului și a dermatitelor. În Europa este încă folosit pentru ușurarea digestiei și calmarea tusei.
Nutriţioniştii George Puia Negulescu şi Şerban Puia Negulescu vă oferă de această dată istoria uneia dintre cele mai cunoscute mirodenii, cacaua. Un companion agreabil al lecturii de weekend, ceaşca de cacao caldă vă propune un voiaj exotic şi interesant.
Pe cât de discret s-a insinuat SF-ul, cel din etapa începuturilor sale modeste, în cultura noastră și în orice cultură la urma urmei, pe atât de „răzbătător îl regăsim în încercările sale tenace de a se impune orizontului contemporan. Și asta în ciuda faptului că unii nu-l „văd, nu doar în ipostaza asta ambițioasă, dar nu-l văd nicicum, de parcă n-ar exista. Poate pentru că privesc ei în jur prea grăbit, ori cu mult pe deasupra lucrurilor, ori prea interesați doar de subiecte proprii, ca să mai aibă răgaz, răbdare și dorință de a mai arunca un ochi și spre subiectele altora.
Fandomul este, în accepția cea mai generală, totalitatea fanilor. Fanii SF-ului, din moment ce despre ei vorbim acum și nu despre fanii lui Michael Jackson sau ai muzicii rock. Aici, însă, cu noțiunea de totalitate apare o problemă. Dacă ne luăm după zecile de mii și – acumulate în timp – milioanele de cărți SF tipărite de americani, am putea crede că avem de-a face, numai pe continentul lor, cu milioane de fani. Asta, în eventualitatea că l-am socoti fan pe oricine căruia i-a căzut o carte de acest fel în mână. La convențiile mondiale ale genului se adună însă doar o mie, poate două mii de participanți, la cele europene câteva sute. Fani adevărați, care scot din buzunar bani de bilete de drum, de hotel, de distracții specifice organizate cu prilejul unor asemenea întâlniri. Pe lângă ei mai sunt, firește, alte câteva mii care rămân acasă, din motive financiare, din interese personale sau din pură comoditate. În nici un caz sute de mii sau milioane, cât indică erupția de tiraje din lume. La noi, această erupție e mai domoală, ceea ce denotă că și degustătorii genului sunt infinit mai puțini. Nici nu e de mirare: în contextul general avem o limbă de circulație limitată.