N-am fost niciodată admiratoarea prozei lui Hemingway. A fost o perioadă în liceu când i-am citit cărțile, dar mi se păreau aride și masculine, deși în fiecare am găsit pasaje care mi-au plăcut. Dar păreau mici insule delicate într-o mare plină de valuri furioase și stânci colțuroase.
Soția din Paris de Paula McLain e un volum nou scos de Humanitas Fiction și este povestea primei relații matrimoniale a lui Hemingway. De fapt, este povestea începtului carierei sale literare fulminante, grație sprijinului și iubirii înțelegătoare a primei sale soții, Hadley Richardson. Dacă n-ar fi fost ea, poate Hemingway n-ar fi rămas decât un 
jurnalist american visător la gloria scrierii unui roman.
S-au cunoscut la petrecerea unor cunoștințe comune, au flirtat discret și s-au îndrăgostit prin epistolele pe care le schimbau aproape zilnic, probabil spre bucuria poștei americane. El stătea la Chicago, ea în St. Louis. Corespondența lor este absolut savuroasă, plină de confesiuni și revelații. Ernest a ajuns să-i povestească lui Hadley până și despre prima lui iubire, Agnes von Kurowsky, o asistentă care l-a îngrijit după ce a fost rănit în timpul Primului Război Mondial, în Italia.
Când el a decis că Europa e locul în care ar putea scrie, iar Parisul e ideal pentru scriitori, după aprecierile amicului Sherwood Anderson, ea îl urmează, ca soție. Ironic, în anul în care ei s-au căsătorit, 1921, Agnes era infirmieră a Crucii Roșii în România (informație dedicată adepților teoriei că românii sunt centrul universului și au legătură cu orice :).
Proaspăt căsătoriți și încă foarte-foarte îndrăgostiți, Hadley și Ernest formează un cuplu anacronic și romantic în comparație cu parizienii care se bucurau de triunghiuri amoroase, cupluri homosexuale, swing și one night stands cu duiumul. Iubirea lor a atras atenția lumii și tot iubirea lor i-a pierdut, căci mulți, sătui de viața hedonisto-boemă, și-au dorit stabilitatea, afecțiunea și tandrețea afișată de soții Hemingway.
Diferențele dintre jurnalistul teribil de ambițios să ajungă un scriitor recunoscut și pianista care n-a dat niciodată un concert au început să se vadă curând. De la preferințele literare – ea citea Henry James, el îl detesta; ea citea Fitzgerald, el îl ironiza – până la dizolvarea în lumea mondenă, acceptarea vieții de familie și legarea de prietenii. Hadley era circumspectă în privința noilor amici, oricât de binevoitori ar fi fost, iar Ernest se bucura de fiecare nou prieten – dacă avea mulți bani și puțin creier, era perfect. Soția începea să piardă legătura până și cu munca lui, deși la începutul relației lor era prima cititoare a operelor sale. Hadley constată cu amărăciune:
„Nu puteam ajunge la ceea ce era Ernest și el nici nu-și dorea așa ceva. Da, avea nevoie de mine ca să-i ofer siguranță și sprijin, așa cum și eu avea nevoie de el. Dar îi plăcea și faptul că putea să se piardă în munca lui, departe de mine. Și să revină când avea chef“.
Parisul îi aduce lui Hemingway inspirație, mulți amici folositori, o atmosferă familială agreabilă și prima amantă. Inspirația îi vine nu doar din observații, teme, preocupări, amintiri ci din discuțiile din cafenele, din mici escapade în afara orașului, din frânturi de scene pasionale sau anoste. Se crede mai bun decât majoritatea scriitorilor cu care intră în contact…doar că ei încă nu știu asta. Îl admiră pe Joyce și aici sunt de acord cu el:
„L-a inventat pe Bloom și Bloom e cel mai tare. Trebuie să digeri viața. Trebuie s-o mesteci și s-o iubești toată. Trebuie s-o trăiești cu ochii, de fapt“.
Lui Hadley, Parisul îi aduce acceptare de sine, toleranță, singurătate și pe Bumby, fiul lor cu a cărui apariție Hemingway a avut de furcă. Își vedea copilul ca pe o piedică în calea ascensiunii literare. Tot Parisul i-o aduce lui Hadley pe Pauline – la început prietena modenă și stilată, obsedată de Chanel, mai apoi concurenta la inima lui Ernest și amanta invazivă care nu s-a oprit până nu a obținut ce-a vrut: bărbatul al cărui succes îl mirosise și pe care își dorea să îl controleze. Este și asta o metodă de a intra în istorie.
La finalul relației sale cu Ernest Hemingway, în 1927, după frământări, discuții, negare și acceptare, Hadley constată că „oamenii nu-și aparțin unul altuia decât atâta vreme cât cred amândoi în asta. El nu mai crede“. Ea a găsit iubirea tihnită pe care o merita și i-a păstrat o amintire duioasă scriitorului. El a mai avut încă trei neveste până în 1961, dar n-a uitat-o niciodată. Pauline i-a făcut viața un calvar, în cei 13 ani de mariaj. A urmat Martha Gelhorn, o jurnalistă ambițioasă, cu care Hemingway ajunsese să concureze profesional; probabil că aceasta a fost și cauza despărțirii lor, după doar patru ani de mariaj. Ultima soție, Mary Welsh, a fost cea care a adunat cioburile sparte ale omului și scriitorului Hemingway și a încercat să le țină laolaltă.
Paula McLain face o treabă extraodinară. Pe lângă generozitatea de a ne dărui povestea unei femei minunate, Hadley Richardson, face și un portret foarte verosimil al lui Hemingway și ne dezvăluie sursele unora dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Chiar am avut impulsul de a-l reciti pe Hemingway.