Despre această carte un critic a spus că este bizară. Şi chiar este! Titlul cărţii este tradus ciudat, Ultimul vis al lui Freud. De fapt, el este Eating Pavlova, iar Pavlova este o prăjitură-tort care a atras rivalitatea între Noua Zeelanda şi Australia. În ambele ţări se consideră că această prăjitură a fost inventată în onoarea balerinei celebre care dăduse spectacole acolo. Un antropolog culinar trnașează conflictul și spune clar că a găsit reţeta în 1933, la doi ani după moartea balerinei. El susţinea că în 1926, marea balerină fusese în Noua Zeelanda şi locuise la hotelul Wellington. Şeful bucătăriei hotelului crease o prăjitură pentru ea care urma să-i poarte numele…
Bizar ar mai fi şi faptul că este scrisă la persoana întâi, ca şi cum ar fi chiar opera lui Freud, ceea ce-l face pe cititor să uite că nu marele psihanalist a scris-o. Sigur este că avem în față un fel de autobiografie a lui Freud care ar fi putut fi scrisă pe patul morţii de el, atunci când i se administra morfină. Ca atare, este un amestec de vise, gânduri, imagini, motive, obsesii, alte imagini, experienţe şi fantasme sexuale, atât ale conştientului cât şi ale inconştientului dezlănţuit necontrolat al lui Freud…..mai apare prezentarea unei serii de personaje cunoscute în istoria psihanalizei, acea „regină fecioară“ a celor trei analişti, Freud, Jung şi Ferenczi, care au dus-o peste Ocean şi, de asemenea, analizarea relaţiei complicate dintre Freud şi fiica sa Anna, devenită şi ea un psihanalist cunoscut.
Pentru a se asigura că orice cititor ar vedea cu mare libertate a minţii această carte, autorul susţine – prin vocea lui Freud – că „uneori am inventat…am minţit în mod simbolic, ca să mă apăr, de dragul efectului dramatic, din jenă pentru viaţa mea liniştită, lipsită de evenimente, şi dintr-un simţ al umorului ştrengăresc“. Mai ales pentru că „inconştientul este bisexual şi nu are limite, nici temporale, nici spaţiale“.
În acest volum apar personaje cunoscute în istoria psihanalizei şi apropiaţi ai lor, precum Breuer, Lou-Andreas Salome, Marie Bonaparte, Jung, Adler, Ferenczi, Helene Deutsch, Rilke, Schliemann şi alţii.
Şi, deşi se arată că „nu e nevoie ca totul să fie scos la iveală în nişte memorii“, totuşi aici apar toate fantasmele care au bântuit minţile psihanaliştilor, în care fiica sau mama devine amantă, nepotul devine frate sau în care o femeie are organele genitale ale ambelor sexe. Dacă am mai citit câte ceva despre vieţile lor vom recunoaşte unele obsesii ale lor şi vom sta neputincioşi în faţa celor care consideră că ei erau obsedaţi sexual, pentru că însuşi Charcot insista asupra faptului că „la origina tuturor problemelor se află sexul“ şi că este adevărat că „în sex se întâlnesc măreţia cu josnicia“. Chiar soţia lui Freud credea că munca lui era pornografie, iar despre sexualitatea lui, despre relaţia incestuoasă cu sora soţiei lui – pe care Françoise Heritier-Auge, prestigios antropolog medical o consideră „incest de gradul doi“ – s-a discutat mult şi chiar în carte apar aluzii clare. Desigur că oricând autorul se poate apăra spunând că unele idei, informaţii le-a trecut asupra minţii confuze a lui Freud. Dar altcineva, care ar fi citit corespondenţa între Freud şi Ferenczi, apărută destul de târziu față de epoca lor, în 1993, la Harvard University Press, ar fi ştiut de triunghiul Gizella – Elma (mamă şi fiică) – Ferenczi şi de dorinţa acestuia din urmă de a renunţa la căsătoria cu fiica vitregă Elma – care îi era pacientă – şi de a se căsători cu Gizella Palos, mama Elmei.
Relaţia între secret şi sex apare des în carte, ea sugerând relaţiile sexuale între psihanalist şi pacient: „Dacă sexul nu poate fi în mare măsură secret, ascuns, furiş, se demonetizează. Dacă mi-aş fi sărutat pacientele fără ascunzişuri – sau mai mult – manieră din care Ferenczi îşi făcuse un obicei, aş fi fost lipsit de marea plăcere de a vedea cum manşoanele şi căciulile de blană şi mănuşile de mătase se transformă în vulve sub privirile mele. «Poarta de aur» spre împlinire este o iluzie. Caracterul iluzoriu şi falsitatea sunt limpede indicate de neobişnuita precizie, claritate şi realism al visului, în care în afara braţelor care dispar în recturi – nimic nu era de fapt imposibil“. Obiectul fanteziilor sexuale ale lui Freud din timpul ședințelor sale de autosatisfacere ar fi trebuit să rămână în obscuritate.
Invaziile în viaţa privată ca „indiscreţii“ analitice, faptul că discreţia este incompatibilă cu o descriere satisfăcătoare a analizei, ca şi ideea că „majoritatea cuplurilor respectabile de evrei pe care le cunoşteam erau, în secret, într-o proporţie considerabilă incestuoase…“, că „familiile sunt mistere“ şi pentru că „sexul este mult prea important ca să-l scoţi din familie“, toate acestea pot jena un cititor care este mai puţin familiarizat cu psihanaliza, cu problematica ei, dar şi cu criticile care i se aduc.
Există, pentru cei interesaţi, biografii diferite ale lui Freud, există chiar şi o biografie a Marthei, soţia lui cea foarte „normală“, există multe discuţii despre faptul că Freud a fost un mincinos care a fabricat realităţi psihice. Cine este interesat poate vedea pe de o parte aspectul de istorie a psihanalizei şi pe de altă parte aspectul biografiei lui Freud, comparând și completând ceea ce unii consideră că este „legenda Freud“.
În lumea psihiatriei şi psihanalizei există loiali lui Freud şi există unii rezervaţi. Oare D. M. Thomas, autorul acestei cărţi, ştie că un mare susţinător al diagnosticului de personalitate multiplă, tulburare exploatată în multe filme americane, afirma că Freud „a făcut minţii neconştiente cu teoriile lui…ceea ce a făcut New York oceanului cu gunoiul lui“?