Mecanismul prin care devenim mai îngăduitori şi mai atenţi cu cărţile pe care le citim nu-i greu de descifrat. Dacă romanul pe care vi-l recomand azi ar fi fost semnat de vreun nume cu rezonanţă nordică, dintr-o dată ar fi beneficiat de mult mai multă răbdare şi atenţie. Dar e semnat „Caius Dobrescu”, aşa că devenim din start neîndurători. Pentru că românii nu ştiu să scrie thriller, nu? Pentru că apar spioni, savanţi nebuni, securişti români prin America şi de pelteaua asta ne-au săturat şi ziarele, şi scriitorii de duzină. Are acţiune, nuanţe poliţiste, mistere, numai lucruri în care sîntem consumatori-experţi. Încă un motiv să fim exigenţi din oficiu, nu?
Romanul lui Dobrescu, Minoic, e un text „cu cheie”, Umberto Eco ar fi referinţa obligatorie (fie şi pentru că apare o carte cu pagini otrăvite prin peisaj), dar e mai ales un rezumat deştept al unor obsesii româneşti. Personajele sunt compuse din materiale greu reciclabile – un soi de Mircea Eliade (sub numele Caraiani) cu un trecut legionar care-l bântuie, un soi de Culianu (Dinu) care nici măcar nu e o prezenţă, e doar o umbră, un personaj dispărut care comunică prin scrisori cu prietenul său venit în America; ba întâlnim şi un soi de Pacepa (Comandorul). Marii intelectuali interbelici cu trecut legionar şi obsesii conspiraţioniste, exact tema care a produs cea mai multă cerneală (inclusiv tabloidală), ei sunt eroii din Minoic.
Minoic e numele limbajului codat pe care-l folosesc doi prieteni din fragedă tinereţe: Dinu şi Nicu. Nicu este eroul (jurnalist semiratat din România, cu ceva ambiţii literate) care ajunge în SUA pentru o bursă la care-l chemase vechiul prieten. Găseşte acolo un tărâm al foştilor securişti care visează la conspiraţii hiperboreene şi la conturile lui Ceauşescu, dar şi al marelui savant Caraiani care se foloseşte de jegul ex-legionar şi ex-comunist pentru a-şi duce la capăt căutările voodoo-savante.
Nicu e naivul total, sufocat de Vest, de dorul de casă şi de familie, un soi de copil zăpăcit trimis în grija propriei soţii, Foxi, cea care-l ajută mereu cu sfaturi, care-l călăuzeşte, care-l dădăceşte (ba chiar îi mai şi scrie câte o conferinţă). Restul personajelor feminine sînt mai toate fatale, misteriose, posibile preotese sau eleve ale lui Caraiani. Dobrescu jonglează subtil cu perspectivele. Foxi mi-a plăcut cel mai mult, tipa care ironizează tot, şi care spulberă din povestea soţului său orice prezenţă feminină „periculoasă” (ai spune că ea e şi eroul, şi naratorul, deşi nu e aşa): nici măcar atunci când apar posibile linii erotice interesante (Caraiani credea într-un ritual cu iubite virgine), ele nu sunt explorate. Foxi veghează. Personajul principal, soţul ei, nu e decât un trimis special pe pământ imaginar american.
Un personaj cheie e Lapsarian, martor din tinereţe al derapajelor legionare ale unui Caraiani, victimă a torţionarilor comunişti, discipol al unui alt personaj de tip „avatar” care are foarte multe elemente din Nae Ionescu. Monoloagele sunt sinteze excelente ale neliniştilor româneşti din ultimul veac.
Dobrescu scrie folosind haina „thriller” pentru atacul definitiv împotriva conspiraţionismului, a idolatrizării ridicole a unor intelectuali, împotriva literaturizărilor simpliste. Dar pică destul de uşor în cealaltă capcană, aceea a ironiei lăbărţate sau a literaturizării „de calitate” inutile. E un roman de 670 de pagini care putea avea uşor (poate cu un redactor neîndurător) mult mai puţin. Am citit zeci de gânduri, nelinişti, bănuieli, observaţii ale plicticosului Nicu de care mă puteam lipsi cu plăcere. Vă recomand răbdare deci cu un Dobrescu uneori obositor. Merită citit pentru exerciţiul normal de ridiculizare a unor munţi de hîrtie consumată degeaba cu conspirativită legată de Culianu-Eliade-securişti-româniapământales şi toate celelalte. Şi merită citit şi pentru că Dobrescu nu ne mai cere nouă, bieţilor şi umililor cititori, toată răbdarea şi stima de pe pământ fără să dea nimic în schimb, aşa cum o făcea cu „Teza de doctorat”.