Editura Nemira publică în colecția Babel romanul Doctorul Thorne, de Anthony Trollope, unul dintre cei mai cunoscuţi și mai prolifici scriitori din epoca victoriană, redevenit popular în secolul al XX-lea. Traducerea din limba engleză aparține Mihaelei Bucur.
Romanul lui Anthony Trollope ne face cunoștință cu personaje din Barchester, cu pretențioasa familie De Courcy, cu pragmatica Miss Dunstable și cu deplorabilul Sir Roger Scatcherd. Doctorul Thorne ne seduce cu o poveste fermecătoare ca vinul vechi, în care lumea se vede ca o scenă pe care joacă personaje care mai de care mai colorate.
Un doctor de țară dintr-un secol în care timpul trecea altfel și destinele se scriau altfel. O tânără îndrăgostită și un tânăr care trebuie să redobândească averea pierdută a familiei. O comedie despre o societate în care domnesc ipocrizia și snobismul.
Doctorul Thorne este o carte palpitantă, plină de spirit, profund înduioșătoare, bogată în emoții la fel de reale astăzi ca pe vremea când a fost scrisă. O carte pe care o iubesc. (Julian Fellowes, creatorul serialului Downtown Abbey)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Henry Thorne auzise mai de mult de Mary Scatcherd şi o şi văzuse, dar până atunci privirile pe care i le arunca nu erau încărcate de dorinţe. Dar acum, când a auzit că avea să se mărite cu un om respectabil, diavolul l-a îmboldit s-o ispitească. N-are niciun rost să înşirăm toată povestea. Când, în cele din urmă, s-a aflat totul, a ieşit la iveală destul de clar că îi făcuse cele mai clare promisiuni de căsătorie. I le făcuse chiar în scris. Şi după ce, în felul acesta, a convins-o să petreacă împreună unele din ceasurile ei libere – duminica sau în serile de vară, a și sedus-o. Scatcherd l-a acuzat făţiş că a ameţit-o cu dro guri. Şi Thomas Thorne, care s-a ocupat de întâmplare, în cele din urmă a început să creadă şi el în această acu zaţie. Toată lumea din Barchester a aflat că ea aştepta un copil şi că seducătorul e Henry Thorne.
Când vestea a ajuns la urechile lui Roger Scatcherd, s-a îmbuibat cu băutură şi apoi s-a jurat că-i omoară pe amândoi. Cuprins de o furie bărbătească, a pornit împo triva bărbatului cu arme bărbăteşti. Când a plecat în căutarea lui Henry Thorne, nu și-a luat nimic cu el – doar pumnii şi un ciomag gros.
Cei doi fraţi locuiau pe vremea aceea împreună la o fermă în imediata vecinătate a oraşului. Nu era o lo cuinţă acceptabilă pentru un medic, dar de la moartea tatălui său tânărul doctor nu fusese în stare să-şi găsească una mai potrivită. Se stabilise aici din dorinţa de a-l ţine cât mai mult în frâu pe fratele său. La această fermă sosi Roger Scatcherd într-o seară înăbuşitoare de vară. Mânia îi scăpăra în ochi, iar furia atinsese aproape nebunia din cauza iuţelii cu care alergase din oraş până aici şi a băuturii tari care clocotea în el.
L-a găsit pe Henry Thorne stând liniştit, cu ţigara de foi în gură, în poarta fermei. Roger se gândise că va trebui să-l caute prin toată casa, să-şi strige victima în gura mare şi că-şi va face drum până la el, învingând orice obstacol. Şi iată că victima stătea chiar în faţa lui.
– Ei, Roger, care-i treaba? i se adresă Henry Thorne.
Astea au fost ultimele cuvinte pe care avea să le mai rostească. I-a răspuns lovitura ciomagului. A urmat o luptă, la sfârşitul căreia Scatcherd se ţinuse de cuvânt – cel puţin, în legătură cu vinovatul principal. Cum a primit lovitura de graţie la tâmplă nu s-a stabilit cu precizie niciodată. Un medic a declarat că ar fi lost lovit în timpul luptei cu un ciomag cu măciulie tare, altul credea că ar fi fost o piatră, iar altul a sugerat ciocanul unui pietrar.
Ulterior s-a dovedit totuşi că n-a fost niciun ciocan şi Scatcherd însuşi susţinea cu tărie că nu luase cu el nicio altă armă în afară de ciomag. Totuşi, Scatcherd fusese beat şi, chiar dacă intenţia lui era să spună adevărul, se putea să se înşele. Oricum, rămâneau faptele: Thorne era mort şi Scatcherd se jurase cam cu o oră înainte că-l va omorî. Îşi dusese la înde plinire ameninţarea fără întârziere.
A fost arestat şi judecat pentru omor, iar procesul a scos la iveală toate împrejurările triste ale cazului. S-a dovedit că e vinovat de crimă şi a fost condamnat la închisoare pe şase luni.
Cititorii vor considera probabil că pedeapsa a fost prea severă. Thomas Thorne şi fermierul au ajuns la faţa locului la scurtă vreme după ce se prăbuşise Henry Thorne. La început, fratele a ameninţat că o să se răzbune pe criminal. Dar când au fost date în vileag faptele, când a aflat ce-l întă râtase, care fuseseră simţămintele lui Scatcherd când o pornise spre fermă hotărât să-l pedepsească pe cel care îi batjocorise sora, s-a mai potolit. Au urmat zile de grea încercare pentru el. Era de datoria lui să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să apere memoria fratelui său de batjocura pe care-o merita. Era de datoria lui să-l scape de o pedeapsă nemeritată sau să-i dea o mână de ajutor nefericitului care pusese capăt zilelor fratelui său. Şi mai era de datoria lui sau cel puţin aşa gândea el să se în grijească de sărmana fată pierdută a cărei nenorocire era mai puţin meritată decât cea a fratelui său ori fratelui ei.
Şi Thomas nu era omul care să ia lucrurile uşor sau care să facă numai atât cât îi dicta conştiinţa. A ţinut să plătească pentru apărarea acuzatului, a ţinut să plă tească pentru apărarea memoriei fratelui său, a ţinut, de asemenea, să plătească pentru a-i veni în ajutor sărmanei fete. A ţinut să facă toate astea şi n-a permis nimănui să-l ajute. Era singur pe lume şi se încăpăţâna să rămână aşa.
Bătrânul domn Thorne de Ullathorne a vrut din nou să-l primească acasă cu braţele deschise. Dar îl frământa gândul nebunesc că severitatea vărului îl împin sese pe fratele lui la rău şi, prin urmare, nu voia să accepte nicio favoare din partea lui Ullathorne. Domnişoara Thorne, fiica bătrânului squire, o verişoară cu mult mai în vârstă decât el, de care fusese foarte ataşat, i-a trimis bani.
Dar el i-a înapoiat fără niciun rând. Banii pe care îi avea îi ajungeau ca să ducă la bun sfârşit ce-şi pro pusese pentru viitorul apropiat. Iar de ce putea să i se întâmple după aceea nici nu se sinchisea. Cazul a stârnit mare vâlvă în ţinut şi mulţi dintre magistraţi s-au interesat îndeaproape de el. Dar niciunul nu s-a preocupat mai mult decât John Newbold Gresham, care pe vremea aceea trăia încă. Domnul Gresham a fost profund impresionat de energia şi simţul de dreptate de care a dat dovadă doctorul Thorne în acele împrejurări, iar când s-a terminat procesul, l-a invitat la Greshamsbury. În urma vizitei, doctorul s-a hotărât să se stabilească în satul acela.
Dar să ne întoarcem pentru câteva clipe la Mary Scatcherd. Ea a fost scutită să înfrunte furia fra telui ei, acesta fiind arestat pentru crimă înainte de a apuca să o revadă. Şi aşa soarta ei era destul de crudă. Oricât de înverşunată ar fi fost împotriva omului care se purtase atât de neomeneşte cu ea, era totuşi firesc să-şi îndrepte gândul spre el mai curând cu dragoste decât cu silă. În situaţia nefericită în care se afla, la cine altcineva ar fi putut căuta iubire?
Când a aflat că a fost omorât, i s-a sfâşiat inima, s-a întors cu faţa la perete şi s-a aşezat să moară. Să moară o moarte dublă, a ei şi a pruncului fără tată, prunc care începuse să dea semne de viaţă. Dar viaţa mai avea multe să le ofere, atât ei, cât şi copilului. Îi era scris ca într-o ţară îndepărtată să-i fie soţie credincioasă unui om cumsecade şi mamă fericită a multor copii. Pruncului îi era scris… dar asta n-o pot spune atât de repede. Ca să-i înfăţişăm soarta, trebuie mai întâi să scriem această carte.”
Anthony Trollope (1815–1882) a fost cel mai mic dintre cei patru fii ai avocatului Thomas Anthony Trollope. Și-a făcut studiile la Harrow și Winchester, iar la nouăsprezece ani a obţinut un post de funcţionar la Oficiul Poștal din Londra, ceea ce a fost începutul unei lungi cariere de funcţionar public. În anii 1841–1851 a lucrat în Irlanda, unde s-a căsătorit, s-a apucat de vânătoarea de vulpi („una dintre marile bucurii ale vieţii mele“) şi a început să scrie ficţiune. A semnat la început câteva romane, după care a conceput primul volum din ciclul romanesc Cronica din Barsetshire (1855–l867), inspirat din traiul la ţară. A fost fascinat de viaţa cotidiană din epoca victoriană, a cărei imagine complexă a reflectat-o în cărţile sale, care cuprind și multe portrete memorabile. De-a lungul anilor, opera lui s-a îmbogăţit cu alte și alte scrieri. În timpul vieţii însă succesul său nu l-a egalat nici pe departe pe cel al lui Dickens sau Thackeray, literatura sa fiind reabilitată abia în secolul XX, când cărţile lui au devenit populare. Printre volumele sale se numără Ultima cronică din Barset, Ferma Orley, Turnurile din Barchester, Doctorul Thorne, Cariera lui Phineas Fogg, Primul-ministru.