Libertatea de a iubi de Uzma Aslam Khan este o critică a unui univers dezorganizat și brutal, dominat de lipsuri și cruzime, unde terorismul și răpirile devin o realitate cotidiană, dar este, în același timp, și o carte a speranței și salvării, a împăcării și renunțării.
Daanish, un tânăr pakistanez ce studiază în Statele Unite, se întoarce în Karachi pentru înmormântarea tatălui său. Aici o cunoaște pe Dia, o adolescentă independentă, atipică pentru societatea tradiționalistă din Pakistan. Povestea lor de dragoste provoacă tulburări puternice în societatea musulmană în care trăiesc și dezgroapă scandaluri și păcate teribile din trecut: morți tragice, trădări și lașitate.
Uzma Aslam Khan trăiește la Karachi, dar și-a petrecut prima parte a vieții călătorind prin lume alături de familia sa, așa că are o viziune cosmopolită, pe care a integrat-o în romanele sale. Libertatea de a iubi are deja zece ani de la apariție, perioadă în care a cucerit mii de cititori din toată lumea. O poveste de dragoste pe fundalul tulburărilor sociale din Pakistan, decriptată acum chiar de autoare, într-un interviu acordat în exclusivitate BookMag:
Care a fost momentul de inspirație pentru Libertatea de a iubi?
Eram bântuită de o imagine a personajului Daanish conducând spre casă de la aeroportul din Karachi. În cele din urmă am decis să scriu această scenă și așa a început povestea.
Ce a fost mai important pentru dvs.: fresca socială a Pakistanului sau teme precum iubirea, înstrăinarea, conflictele trăite de personaje?
În mod sigur personajele. Romanul a evoluat, iar contextul în care se aflau personajele a căpătat profunzime pe măsură ce ele se înțelegeau unele cu altele, își descopereau relațiile.
Dia și Daanish trăiesc o iubire în oglindă față de cea trăită de părinții lor (Riffat și Shafquat) la Londra, în trecut. De ce ați ales această reflectare duală a iubirii?
N-am ales-o. A fost ca și când ei dirijau povestea, iar eu eram pe locul pasagerului. Întotdeauna așa a fost scrierea unui roman. Niciodată nu am făcut o hartă sau o structură pentru un roman. Nu prea am încredere în hărți, căci liniile li se schimbă imediat după ce le găsești. Căci însăși forma romanului îți cere să rămâi deschis la schimbare, la surprize.
Riffat și Anu sunt figuri materne diferite. E vreuna mai aprope de modelul contemporan?
Niciuna nu a fost creată pentru a servi drept model. Sunt două personalități diferite, modelate individual de povestea proprie și în cele din urmă intersectând povestea celeilalte.
Care e semnificația dudelor – căci apar în diverse scene.
Dacă e vreun simbol, nu a fost unul conștient. Le-am pomenit pentru că sunt hrana viermilor de mătase.
Cât din ceea ce scrieți e influențat de experiențe personale sau ale celor din jur?
Personajele mele sunt probabil inspirate de oameni pe care i-am întâlnit în viața reală, dar nu pot să identific unul anume. Fiecare personaj este probabil un amestec de oameni din viața reală, fețe, impresii adunate de-a lungul anilor și purtate cu mine fără să știu.
Ați purtat personajele cu dvs. tot timpul?
Da, cred că trăiesc cu mine sau în mine de multă vreme. E ca o sarcină foarte lungă. Odată ce cartea este încheiată, faptul că o văd lansată e ca o naștere. Dar asta nu înseamnă că personajele mă părăsesc. Sunt întotdeauna cu mine.
Aveți o scriitură puternică si sensibilă, cred că e un roman potrivit și pentru tineri. Ați avut în minte un soi anume de cititor?
Nu, deloc, dar vă mulțumesc pentru observație.
Libertatea de a iubi a ajuns la a zecea aniversare. Vă amintiți primele reacții ale publicului?
Este cel de-al doilea roman al meu (acum am ajuns la al patrulea) și primul care a apărut în Occident, în Marea Britanie mai întâi, apoi în multe alte traduceri. Îmi amintesc perfect ziua în care agentul m-a sunat să îmi spună că editorul britanic mi-a acceptat cartea. Eram la serviciu, mult prea încântată ca să mă mai pot concentra la ceva. Încă sunt surprinsă și onorată de toate recenziile și traducerile, inclusiv de cele din România. Ce cadou frumos pentru a zecea aniversare!
Cum ați ales să fiți scriitoare?
N-am ales. Am început să scriu foarte devreme, parcă pe la patru-cinci ani. La șase ani am câștigat un premiu la școală pentru o povestioară scrisă de mine, despre o prințesă și calul ei. Pe vremea aceea locuiam la Londra și multe dintre colegele mele luau lecții de echitație, dar ai mei nu-și puteau permite să îmi plătească astfel de cursuri. Probabil că de aceea am scris povestea.
Premiul acela m-a încurajat, dar probabil că aș fi continuat să scriu și dacă nu l-aș fi primit. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu dansatoare. Asta ar fi fost o alegere. Dar din diverse motive nu s-a întâmplat, iar scrisul a rămas oxigenul meu.
Și cum e să fii scriitor într-o lume atât de tulbure?
Sănătatea și finanțele au câte un cuvânt de spus. Mai ales sănătatea, căci de când am terminat cel mai recent roman, Thinner than Skin, am avut tot felul de probleme. La un moment dat în viață, lumea tulbure nu e doar în minte sau în inimă, în țară sau în familie, dar și, implicit, în propriul trup.
Cum e Pakistanul de azi? Vreo șansă de pace internă?
Șansa există întotdeauna, da, deși e greu de văzut azi, atât de motive politice cât și motive mai lumești. Cum ar fi repararea telefonului, a toaletei, a cablului, a șoselelor. Zile întregi sunt pierdute fără electricitate sau apă. În asemenea împrejurări, câteodată e greu să vezi lumina. Reziliența poate înflori în mocirla morții și a disperării. Oamenii din țara mea au o flexibilitate anume, pe care nu o văd în alte părți unde am trăit. Așa că încerc să nu-mi pierd speranța.
I-ați scris o scrisoare lui Obama și mai recent despre massacrul de pe Nanga Parbat. Spuneți-ne despre aceste acțiuni, vă rog.
Scrisoarea pentru Obama a fost scrisă în 2008, în timpul primei sale campanii electorale. A amenințat că bombardează Pakistanul, iar asta m-a determinat să îi scriu. Amenințarea a fost dusă la îndeplinire: a extins programul inițiat de Bush și azi, în cel de-al cincilea an, a comandat peste 400 de atacuri cu drone. Au ucis în majoritate civili, inclusiv copii, morți care nu intră în calculele nimănui, deși, conform surselor pakistaneze și americane, războiul dronelor a provocat 50 de victime civile pentru fiecare „suspect de terorism“ ucis. Sunt la fel de ignorate și efectele psihologice asupra surpaviețuitorilor, de exemplu, urletele copiilor de fiecare dată când aud o dronă. Mai mult, de la declanșarea Rozboiului contra Terorii, violențele au crescut în Pakistan și s-au extins geografic, inclusiv într-unele dintre cele mai frumoase, mai vechi și mai pașnice regiuni, precum Nanga Parbat, în nord. E o zonă pe care o iubesc foarte mult, acolo am plasat acțiunea romanului Thinner Than Skin.
Recent am văzut multe scriitoare musulmane admirate de cititori din toată lumea.
Pentru mine sunt încă prea puține scriitoare musulmane cunoscute în afara țărilor lor. Cel puțin asta se întâmplă cu autoarele pakistaneze.
Ce alte pasiuni aveți în afară de scris, predat la catedră și activism?
Pot să mă uit la o pasăre colibri sau la o omidă ore în șir. Mi se pare o activitate foarte agreabilă.
Foto scriitoare: http://www.manasianliteraryprize.org/uzma-aslam-khan