Victoria este o tânără singură pe lume care se străduiește să supraviețuiască fără sprijin. Fără familie, fără bani, fără un acoperiș deasupra capului. Singura ei avuție sunt câteva haine și câteva cărți despre limbajul victorian al florilor. Pentru că nu avut niciodată un cămin, pentru că nu a simţit niciodată dragostea maternă, Victoria, un copil abandonat, nu poate rosti cuvântul „mamă“, nu ştie ce înseamnă „acasă“. Acum Victoria nu crede în nimic şi nu se încrede în nimeni. Nu are prieteni, dar are un dar aparte: în mâinile ei, florile parcă prind viaţă. După ce primește confirmarea că buchetele ei vindecă suflete și dau speranță acolo unde nu mai era decât deșert, începe și ea ucenicia prieteniei şi a sentimentelor.
Vanessa Diffenbaugh reinterpretează în cheie modernă vechiul limbaj victorian al florilor, adăugând noi semnificații pentru anumite flori și îmbogățind dicționarul cu flori care să sugereze pasiunea amoroasă, atracția sexuală ș.a. Asta pentru că în urmă cu 200 de ani nu se discuta deloc despre intimitatea unui cuplu. În acest interviu în exclusivitate, Vanessa Diffenbaugh vă povestește cât de greu e să fii părinte social, cât de sfășietoare sunt dramele unor copii orfani și cum se trăiește un debăt răsunător.
Acolo unde o persoană obișnuită vede un buchet de flori, dumneavoastră vedeți emoții și reacții. Când ați devenit interesată de 
tălmăcirea limbajului victorian al florilor?
Dintotdeauna am iubit limbajul florilor. Când aveam 16 ani am găsit într-un anticariat cartea lui Kate Greenaway, Language of Flowers; nu mi-a venit să cred că a rămas ascums atât de multă vreme. Cum ceva atât de romantic și frumos să rămână ascuns? Am început să scriu poezii (teribile!) și din când în când îmi traduceam poemele în flori. Îmi amintesc că i-am dăruit iubitului meu din liceu, de un Valentine’s Day, un astfel de poem – adică niște flori înșirate pe un șnur care avea printre ele bilețele cu diverse cuvinte – la fel cum Elizabeth îi trimitea în tinerețe mesaje lui Catherine. Nu mai scriu poezie florală, dar atunci când dăruiesc cuiva un buchet (și se întâmplă destul de des), aleg cu mare atenție florile. După ce am învățat limbajul florilor n-am mai putut privi la fel ca înainte un buchet de flori.
Vă trimit, virtual, cel mai mare buchet de Lisianthus pentru această carte. Este o lectură plină de înțeles atât pentru o adolescentă, cât și pentru o femeie matură. Ați avut în minte un portret al cititoarei?
Da, m-am gândit la asta: că mi-ar plăcea să scriu pentru femeile inteligente și sensibile care iubesc lectura. Am vrut să scriu o carte bună, greu de lăsat din mână. Am admiratori în toate grupele de vârstă, de la adolescenți la străbunici, și îmi place asta foarte tare.
Știu că Limbajul florilor este romanul dumneavoastră de debut. Cum ați început să scrieți ficțiune?
Mi-am dorit de mică să fiu scriitoare. Dar am început să iau scrisul în serios după ce s-au născut copiii mei biologici. Săteam acasă cu ei (unul abia se născuse, celălalt avea 16 luni) și cu copiii mei adoptați (de 15 și 17 ani) și credeam că n-o să fac față și o să fiu foarte ocupată cu ei, dar am descoperit că am destul spațiu mental pentru construirea unui roman și timp de scris.
Cât timp v-ați documentat pentru cartea aceasta?
Un an și jumătate m-am documentat și am scris și rescris la ea. Documentarea mea a fost foarte asemănătoare cu cea a Victoriei: m-am dus la bibliotecă, la librării și anticariate, am adunat toate dicționarele de flori pe care le-am găsit și apoi le-am înșirat pe masa din bucătărie. Apoi, ca Victoria, am comparat definițiile din dicționare și am ales-o pe cea care se potrivea cel mai bine plantei, iar în rarele cazuri în care nu am găsit nici o legătură cu biologia, poezia sau istoria literară, am ales definiția care mi-a plăcut cel mai mult.
Ați pus în cartea aceasta experiența dumneavoastră ca adolescentă în căutarea de răspunsuri referitoare la maturitate, experiența maternă și cea de părinte social. Dar care a fost scânteia care v-a dus la scrierea acestei cărți?
Am început să scriu Limbajul florilor pentru că am vrut să înțeleg ce se petrece în mintea cuiva care n-a fost niciodată iubit și care nu știe cum să iubească și cum să se atașeze de altcineva. Mulți ani am lucrat cu tineri aflați în plasament familial și am început să mă întreb cum e să treci prin viață fără să ai iubirea drept stea călăuzitoare. Vedeți, fiecare decizie pe care am luat-o vreodată în viață a fost legată de iubire: căutarea ei, câștigarea ei, efortul de a o păstra. Dar pentru mulți tineri care au crescut fără familie, deciziile nu implică iubire. În roman am vrut să explorez această latură psihologică a trăirii în ne-iubire.
Cartea aceasta e călătoria Victoriei de la copilăria furtunoasă la maturitatea care trebuie să fie diferită pentru ca ea să surpaviețuiască. E un fenomen social ficționalizat – părinții sociali și copiii singuratici – și știu că aveți multe de spus pe tema asta, ca fondatoare a Camellia Network.
Da, sunt foarte mândră de ceea ce facem la Camellia Network. Misiunea noastră este să activăm rețele de cetățeni în fiecare comunitate și ele să susțină tinerii care ies din familiile sociale și trebuie să își clădească un viitor. Avem trei direcții principale: înregistrăm tinerii și rețelele locale de cetățeni, le facem legăturile și formăm comunitățile. Suntem unica organizație non-profit de cetățeni donatori și rețele sociale care susțin tineri ieșiți din grija statului.
A existat un interes în Marea Britanie (unde sistemul de asistență socială e asemănător cu al nostru) și în alte țări europene pentru acest model caritabil, dar acum ne concentrăm pe extinderea rețelei noastre în Statele Unite.
Sunteți mamă socială. Care e relația dumneavoastră cu fiii sociali și care sunt ingredientele unui bun parteneriat?
Una dintre cheile succesului meu cu Tre’von a fost constanța cu care am avut grijă să își vadă mama biologică și respectarea legăturii lor. Eu și mama lui am avut grijă să avem o relație excelentă, iar el nu și-a făcut niciodată probele în privința vreunei competiții și nici nu s-a îndoit de buna noastră credință. Fiecare dintre noi îl susține cum poate și el a reușit datorită acestei susțineri.
Cum ați ajuns mamă socială?
Eu și soțul meu am fost implicați în susținerea tinerilor orfani de pe când aveam 20 de ani. Chiar la terminarea colegiului aveam grijă de niște fetițe care locuiau în East Palo Alto, California. Știam că mama lor se droga, dar fiind tineri și lipsiți de experiență, nu am înțeles cât de profundă e dependența ei și nu am știut să citim semnele agravării stării sale. Într-o duminică după-amiaza, când ne-am dus să ducem copiii acasă, mama lor dispăruse. A trebuit să ducem copiii la administrația locală și au fost incluși în sistemul de asistență socială.
Experiența asta ne-a schimbat viețile pentru totdeauna. Atunci ne-am promis că după ce ne căsătorim vom deveni părinți sociali – un jurământ pe care l-am respectat și care ne-a îmbogățit extraordinar viețile. Fiul nostru Tre’von a venit la noi când era în primul an de liceu și acum l-am dus la universitate, este student din toamna trecută, la NYU. Donavan n-a locuit niciodată cu noi, dar a devenit un membru al familiei când a împlinit 18 ani și nu avea unde să meargă. Vine și stă cu noi în toate vacanțele de la Olympic Training Center din Colorado Springs, unde se antrenează ca halterofil.
Victoria e un personaj puternic, sentimentele și reacțiile ei sunt foarte reale. Cum ați construit-o?
Oamenii mă întreabă adesea dacă Tre’von m-a inspirat, dar Victoria este cât se poate de diferită de el. Avantajul lui Tre’von’s este sinceritatea, deschiderea sa — zâmbește tot timpul, are o inimă generoasă și o grație socială care îmblânzește pe oricine. La 14 ani a fugit de acasă desculț, în toiul nopții, într-un ianuarie geros, și s-a oprit la prima stație de pompieri. Când a fost plasat într-o familie, a avut grijă să se facă remarcat la școală, de profesori și director, creându-și o comunitate de sprijin afectiv. Victoria este în mod clar diferită. E furioasă și temătoare, dar speră cu disperare la mai bine – calități pe care le-am văzut la mulți tineri cu care am lucrat de-a lungul anilor.
Chiar dacă e un personaj fictiv, pentru ea m-a inspirat fiecare copil în plasament pe care l-am cunoscut. În special o tânără anume, pe care eu și soțul meu am sprijinit-o acum mai mulți ani, care era încăpățânată, încrâncenată, neîncrezătoare și imprevizibilă, la fel ca Victoria. Avea o poveste cruntă: un număr în loc de nume pe certificatul de naștere și mai multe case sociale de câte putea număra. Cu toate acestea, era rezilientă, frumoasă, inteligentă și amuzantă. Am iubit-o cu totul și ea a făcut tot ce-a putut ca să saboteze această relație, iar și iar. Și azi regretăm că nu am găsit o cale să comunicăm cu ea și să-i devenim familia pe care o merita.
De ce e limbajul florilor atât de important pentru Victoria în efortul ei de reconectare cu lumea și cu cei din jur?
După ce primește vâscul („voi depăși orice obstacol”) de la vânzătorul misterios, stă în florăria goală și se gândește la mesajul pe care l-a primit. Din momentul acesta e evident pentru ea că limbajul florilor va deveni o obsesie, nu doar pentru că e ultima legătură pe care o mai are cu Elizabeth — cea care a iubit-o cel mai mult — ci și pentru că folosindu-l se simte protejată emoțional. Pasiune, conectare, dezacord, respingere — niciuna nu e posibilă într-un limbaj care nu necesită un răspuns. Alegând să continue conversația cu vânzătorul de flori, ea alege să se deschidă unei întregi game de emoții și experiențe de care se ferise până atunci.
Victoria o întâlnește pe Elizabeth, personalitatea ei în oglindă, stabilește o relație cu ea, dar nu pot rămâne împreună. Cât de greu e pentru un părinte social să ajungă la sufletul unui copil înstrăinat?
Foarte greu. Noi am avut o experiență similară cu o fată. Avea 16 ani când am cunoscut-o și am vrut să o adoptăm, dar era neîncrezătoare și imprevizibilă și ne era extrem de greu să ajungem la ea.
Grant este secretul cel mai bine păstrat al Victoriei – se deschide către ceilalți datorită lui, alege să fie mamă în loc de vagaboandă datorită lui, se împacă cu Elizabeth datorită lui. Cât de departe ne poate duce iubirea?
Foarte departe! Cum am spus, am început cartea asta gândindu-mă la tulburarea de atașament, iar iubirea și atașamentul de orice fel, inclusiv cel romantic, sunt căi ideale de vindecare. Învățând să te atașezi în siguranță de cineva la un moment dat — de un îngrijitor (ca Victoria de Elizabeth) sau de un partener (ca Victoria de Grant) — îți poți reconecta circuitele cerebrale afectate. E un studiu care dă speranță celor ca Victoria, care încearcă să depășească o traumă și să învețe să se iubească pe ei înșiși și pe ceilalți.
„Ca fost copil asistat, mă simt asemeni Victoriei Jones…”, spunea scriitoarea Paula McLain, autoarea cărții Soția din Paris. Ați așteptat, ați visat vreodată asemenea succes la debut?
Mi-a luat ceva vreme ca să ies din starea de șoc! Când scrii prima carte, oamenii îți tot repetă ce greu e să vinzi un roman. Citează statistici despre câți autori găsesc un agent (am auzit că 2%, dar nu știu dacă e adevărat) și îți spun că, chiar dacă vinzi cartea, tot n-o să te descurci financiar, ca scriitor. Dar mi-am vândut cartea, iar acum o citesc milioane de oameni din toată lumea și reacționează la ea. Este copleșitor să scrii o poveste care să atingă atât de multe suflete din lumi atât de diferite, cu experiențe diverse.
Succesul cărții v-a prilejuit multe întâlniri cu cititori din Europa și America. Împărtășiți-ne o astfel de întâlnire, care v-a impresionat.
La o lectură în California, o femeie de 90 de ani a venit la mine și mi-a spus că a condus trei ore ca să mă cunoască și să îmi spună părerea ei despre carte. Și-a petrecut copilăria în sistemul de plasament și mi-a spus că n-a citit niciodată o carte care să descrie mai cu acuratețe experiența ei emoțională — acesta a fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit.
Foto main: Brenda Bisharat