de Cristina BAZAVAN
Unele cărți vin la tine când vor ele. Stau pe rafturile bibliotecilor sau ale librăriilor și par că se ascund când le cauți tu, după care – când simt ele că ai avea dispoziția să te joci printre paginile lor – hop, îți apar în cale.
Cartea Viața începe vineri e din categoria asta. Habar nu am de ce n-am remarcat-o în anul apariției ei pe piață, deși ar fi trebuit să o fac pentru că autoarea, Ioana Pârvulescu, este unul dintre scriitorii și editorii cei mai dragi mie. Mi-a adus multe bucurii plimbându-mă prin Bucureștiul interbelic, dar și cu selecția fină de autori din colecția Cartea de pe noptieră de la Humanitas, pe care a îngrijit-o foarte mulți ani.
Viața începe vineri mi-a ieșit în cale abia acum, într-o zi de vară, pentru că este o carte pentru vacanța de vară. O carte de aventură, semipolițistă, semiSF, seminostalgică și, 100%, plasată pe străzile pe care Ioana Pârvulescu le iubește atât de mult: micile ulițe ale Bucureștiului de foarte de demult.
Cartea este povestea unui tânăr care se trezește la marginea Bucureștiului, ca picat din alte vremuri, fără acte și fără vreun indiciu despre locul de unde se poate să fi venit. În 13 zile până la Anul Nou, tânărul schimbă viața oamenilor pe care-i întâlnește; de la comisionarul de doar 8 ani care bate străzile ca să ducă daruri, dar să și întrețină o mamă nebună, până la comisarul care cercetează cazul lui și al unei crime petrecute la câțiva pași de locul unde a fost găsit.
Cu un background uluitor de lecturi, era normal ca Ioana Pârvulescu să știe “rețeta” unei cărți comerciale de succes, așa că romanul are o structură cu ramă ușor de recunoscut pentru cititor – 13 zile – care-l ajută să urmărească alert acțiunea și creează o tensiune suplimentară. În plus, sunt o grație și o tandrețe aparte în conturarea câtorva personaje – tânăra parcă scoasă din Mândrie și Prejudecată care simte primii fiori de dragoste, puștiul de 8 ani, Nicu, un fel de Gavroche care freamătă pentru fiecare suflet pe care-l simte și-l înțelege și care-și vorbește sieși cu “matale”: “Lui Nicu îi plăcea să deseneze, dar până acum nu făcuse asta decât pe tăbliță și în zăpadă. Era prima dată când avea la dispoziție o foaie albă și un creion. Se îmbujoră și, opintindu-se ca atunci când căra un pachet greu, desenă cea mai caraghioasă vacă din viața lui și, fără să vrea, găuri hârtia în câteva locuri. Îi făcu ochiul acoperit de pată neagră ca la pirați, dar nu reuși să-i deseneze bine picioarele adunate, subțiri ca firele de păr și terminate cu câte un gogoloi. Îi dădu desenul lui Costache, după ce îl privi cu nemulțumire, ca un pictor care s-a grăbit.”
Nu cred ca Ioana Pârvulescu și-a propus ca această carte să fie mai mult de o carte de vacanță pe care să o citești ușor, relaxat, bucurându-te de personaje; un fel de «Superman (pentru că eroul trăiește într-o lume SF și e jurnalist) se întâlnește cu personajele din filmul “Undeva, cândva” pe străzile din București».
O carte pretext pentru a-ți mai vorbi despre Bucureștiul de demult încă o dată.
Există o postfață a romanului, absolut delicioasă, în care toate străzile care apar în carte în 1890 sunt plasate în actualitate, cu explicații despre ce se află acum acolo, ce au devenit clădirile, cine a locuit în ele sau cine le-a construit.
P.S. Când am citit postfața cărții, ca o persoană care trăiește mult în spațiul 2.0, mi-am dorit să existe și o variantă ebook pentru o hartă electronică a Bucureștiului de atunci, suprapusă peste Bucureștiul de acum. Am visat pentru o clipă la o aplicație Augmented Reality cu care să citești povești despre clădirile pe lângă care trecem zi de zi. Cine știe, poate se va întâmpla cândva asta.