Victimele destinului

William Trevor va împlini 84 de ani anul acesta. Realizările lui literare, profunde şi statornice, în douăzeci şi patru de cărţi de ficţiune, s-au născut dintr-o serie de alternanţe obişnuite, la fel de fireşti pentru el ca mersul pe jos. Trevor a ales zona dintre proza scurtă şi roman, plasându-şi poveştile în decoruri irlandeze şi engleze şi vorbind despre Problemele cu majusculă ale ţinutului său de baştină şi despre necazurile personale, cu minusculă, ale personajelor sale.

Povestea lui Lucy Gault îmbină suferinţele naţionale cu cele personale, într-un stil oarecum asemănător cu cel din Fools of Fortune, un roman precendent. Această nouă carte prezintă istoria independenţei irlandezilor, începând în 1921 şi încheindu-se când oamenii dintr-un oraş numit de autor Enniseala, în comitatul Cork, pot „să umble pe străzi vorbind la telefon“. Dacă Trevor nu reuşeşte să ne uimească prin maniera sa plauzibilă de a filtra 84 de ani în 200 şi ceva de pagini, asta se întâmplă numai pentru că ne-a răsfăţat cu acest artificiu mult prea des şi prea convingător.

Povestea începe în anul violent al divizării Irlandei, când căpitanul Everard Gault şi soţia sa englezoaică, Heloise, sunt proprietarii asediaţi ai conacului Lahardane, aflat pe unul dintre domeniile protestante care erau pe atunci părăsite cu forţa. „Pretutindeni se vorbea doar despre plecare“, observă Henry, un servitor devotat al familiei. După ce ciobăneştii soţilor Gault sunt otrăviţi, căpitanul stă de strajă într-o noapte şi îi alungă pe nişte potenţiali incendiatori cu o împuşcătură de avertisment, care, din întâmplare, îl răneşte în umăr pe unul dintre ei. Aşteptându-se ca ceilalţi să se răzbune, Gault se pregăteşte, în cele din urmă, să-şi ia soţia şi fiica şi să plece în exil. Însă Lucy, fetiţa lor de 9 ani, se hotărăşte să fugă, sperând să-i facă pe părinţii săi să se răzgândească. Printr-o neînţelegere bizară, dar plauzibilă, soţii Gault ajung să creadă că ea s-a înecat. Aşa că îşi iau repede rămas bun cu inima frântă de durere, incapabili să mai suporte ideea oricărei comunicări ulterioare cu locul în care şi-au pierdut singurul copil.

Însă Lucy nu s-a înecat. Şi-a rupt glezna în adâncul pădurii şi va fi descoperită, aproape moartă şi lihnită de foame, de abia după ce părinţii ei au luat făgaşul unei vieţi nomade în Europa, în mâhnirea lor ajungând mult mai departe decât îşi propuseseră. Imposibil de găsit de către avocaţi, detectivi şi rude îndepărtate, Heloise şi Everard, ale căror nume sugerează un cuplu anterior de îndrăgostiţi blestemaţi, rămân uniţi în grijile lor îndoliate în următorii 25 de ani. În Irlanda, Lucy creşte alături de Henry şi de soţia sa, Bridget, în vreme ce oamenii din Enniseala ajung treptat la concluzia că soţii Gault au sărăcit sau au murit.

În romanul său anterior, Death in Summer, Trevor aborda subiectul unui copil dispărut – de fapt, în acel caz, răpit. Imaginaţia sa nemărginită e dovedită şi prin faptul că autorul dă unei asemenea nenorociri o evoluţie şi mai amplă în Lucy Gault. Lucy e ca o fetiţă schimbată în copilărie de spiriduşi, iar farmecul ei provine nu atât din dispariţie, cât din revenirea în casa părăsită de părinţi, unde îşi petrece mai toată adolescenţa citind romanele vechi din bibliotecă. Un tânăr atrăgător pe nume Ralph (un preceptor care îi instruieşte pe copiii din localitate) ajunge să se îndrăgostească de ea în vara anului 1936. Însă Lucy, insistând în mod neverosimil asupra faptului că trebuie să rămână acasă aşteptându-şi părinţii să revină, nu permite idilei să se dezvolte. Părând mai degrabă o eroină din lecturile sale, ea îi spune lui Ralph: „Trebuie să te întorci la viaţa ta satisfăcătoare, nu să treci fugar printr-a mea. Căci n-ai putea să fii decât un musafir în viaţa mea, Ralph, deşi te iubesc. Iubirea noastră înseamnă că furăm ceva ce nu ne aparţine, ceva ce nu ni se cuvine“.

La fel ca multe dintre personajele anterioare ale lui Trevor – majoritatea femei, dar nu numai -, Lucy va reuşi să trăiască zeci de ani cu consolarea câtorva amintiri romantice. În nuvela aproape insuportabil de tulburătoare, Citindu-l pe Turgheniev, Mary Louise Quarry se retrage, mai întâi în pod şi apoi la ospiciu, cu imaginea vărului pe care l-a iubit odinioară, cerând doar ca realitatea crudă să nu-i răpească amintirile mai frumoase. Ultima dintre frumoasele treze din pădurea adormită ale lui Trevor, Lucy Gault evoluează treptat, devenind un personaj de legendă în zonă: „O nouă generaţie de călători de vară… arunca priviri furişe, din când în când, către o femeie singuratică aflată pe ţărm sau printre stânci, ascultând înduioşaţi povestea care încă se mai spunea în părţile locului. Ei nu mai judecau, aşa cum făcuse generaţia anterioară de străini, un copil neascultător a cărui nesupunere provocase totul“.

Cititorul se va întreba, uneori cu o doză de iritare, de ce vraja nu se destramă înainte ca viaţa lui Lucy să se scurgă de tot. E oare destul de credibil că tatăl său a scris „de mai multe ori“ scrisori pe care să le trimită la Lahardane, „dar de fiecare dată… a dat înapoi atunci când trebuia să le pună la poştă“? Sau că Ralph, ştiind că dorinţa de a fi cu Lucy nu i s-ar fi împlinit decât prin întoarcerea soţilor Gault, nu se apucă să-i caute de unul singur? Există un coeficient mai mare de alegorie şi de basm în această carte decât în celelalte poveşti despre vieţi stagnate ale lui Trevor, dar majoritatea cititorilor vor tinde să fie de acord cu Willie din Fools of Fortune: „Tata obişnuia să spună că pe noi, irlandezii, ne miră poveştile cu un oarecare grad de irealitate“. În felul său, Povestea lui Lucy Gault este „Fiara din junglă“ a lui Trevor. Personajele se împiedică singure să trăiască cu adevărat nu pentru a evita anumite catastrofe posibile, ci pentru a-şi păstra credinţa că o asemenea nenorocire s-a produs deja – decizie care se dovedeşte a fi adevăratul dezastru, fireşte.

Pe lângă aceste femei mai degrabă singuratice decât singure care îşi deapănă amintirile, Trevor a mai creat, de-a lungul anilor, o galerie superbă de bărbaţi smintiţi, predispuşi la o nervozitate exagerată şi la un sentiment iraţional de vină. În Death in Summer, un Albert temător şi bine intenţionat, prieten de-al fetei răspunzătoare de răpire, tulbură sentimentele cititorului la fel de mult ca Stephen Blackpool al lui Dickens. În Lucy Gault, personajul întrucâtva echivalent se dovedeşte a fi Horahan, băiatul care a fost rănit de împuşcătura de avertizare a căpitanului. Fără să fie nici pe departe un radical politic sau un simplu ticălos, e predispus la viziuni religioase şi coşmaruri repetitive: în special, unul care îl face să creadă că a reuşit să ardă din temelii Lahardane. Când se trezeşte din acest vis, trebuie să se convingă „din nou că locul n-a fost incendiat niciodată, că fetiţa care era moartă în visele sale fusese lăsată singură de părinţi, ca victimă a unei greşeli. Dar iată din nou înmormântarea, dricul tras pe străzile cunoscute, ecoul copitelor calului; se trezi din nou, cu trupul ud de transpiraţie“. Există un soi de simetrie înspăimântătoare între greşeala lui şi cea a căpitanului Gault, dar atunci când soarta finală a lui Horahan se împleteşte cu cea a căpitanului, dar şi cu a lui Lucy, această simetrie va deveni mai degrabă o paralelă tematică.

Modestia şi măiestria lui Trevor se observă şi în modul în care autorul vorbeşte despre romanele sale scurte şi compacte aproape ca despre nişte eşecuri de structură densă: „Sunt un scriitor de proză scurtă, care scrie romane atunci când nu poate să îndese subiectul în povestiri“, a spus el odinioară. De fapt, înainte să publice în oricare dintre aceste genuri, Trevor a lucrat ca sculptor, iar cititorul face bine să încercuiască anumite paragrafe, ca pe nişte obiecte tridimensionale, în loc să citească pur şi simplu de sus până jos. Trevor se pricepe de minune să înceapă cu elementele de importanţă secundară, amânând dezvăluirea esenţialului şi lăsându-l pe cititor să deducă un eveniment important doar printr-o scurtă privire asupra rezultatului. (E predispus să-şi lase personajele să moară în somn.) În Lucy Gault, aflăm despre nereuşita din exil a lui Heloise de a avea un alt copil din această mică dovadă de atenţie acordată unei jucării: „Îl privi în timp ce răsucea mecanismul ceasornicului magicianului. Îl adusese ca să-i distragă atenţia în timp ce ea se odihnea, până când, într-o dimineaţă, copilul ei nu mai era…“

Nu există vreo voce narativă mai liniştită decât vocea impersonală, dar fermă, a lui Trevor, după cum nu există altcineva care să mai ceară cititorului o atenţie atât de riguroasă. Atrocităţile se producă fără nici un avertisment, fără nici un decibel în plus, la acest scriitor care are deja de ceva vreme mai multe în comun cu Alfred Hitchcock decât cu unii dintre cronicarii vieţii irlandeze cu care e adesea asimilat. În Felicia’s Journey, romanul lui Trevor despre un criminal în serie, atrocitatea soseşte, în cele din urmă şi în mod înspăimântător, pe acelaşi ton şi în acelaşi ritm ca întreaga intrigă înşelătoare. În acest nou roman, se poate ca cititorul să nu observe cum flecăreala nervoasă a lui Horahan devine o relatare a celor petrecute, de fapt, în noaptea aceea din 1921, când casa nu a ars din temelii, dar locuitorii săi s-au transformat în cenuşă.