Mi-a căzut în mână o carte atât de lipsită de complexe, încât mi-a fost instantaneu simpatică. E de-o obrăznicie utilă, neagresivă, și se luptă cu niște prejudecăți care merită ciocănite până sună a gol. Asta e partea bună. Partea mai puțin bună este că simplifică excesiv, ce demolează pe de-o parte, idealizează pe de alta, iar versiunea românească are pe alocuri un umor involuntar. Dar să le luăm pe rând.
Ce m-a surprins în primul moment la cartea lui Joseph L. Badaracco Jr. (Probă de caracter: Să înțelegem esența leadershipului prin literatură) este că parcurge un drum în sens invers, cu prospețime și inteligență – de obicei, literatura are în spate un business, nu businessul niște modele literare. Autorul susține că literatura îi poate ajuta pe managerii de top din orice domeniu să găsească răspunsuri complexe, nuanțate, la întrebări fundamentale care privesc viața personală, conduita lor de business și intersecția ubicuă dintre cele două. Amin. Doar că…
Pe principiul întregii cărți, teza aceasta deschide o ușă și trântește alte două. Ușa pe care o deschide, succint spus, e ideea că literatura te poate ajuta să trăiești, să te vertebrezi, să iei decizii vitale; ea are acest potențial pragmatic, terapeutic, poate pune umărul la viața de zi cu zi. O idee valoroasă, căzută pe fundul mai multor acvarii de specialitate și recuperată, la modul cel mai neașteptat, în zona de business. Un demers ca cel al lui Badaracco ar putea prinde foarte bine, spre exemplu, și oricărui adolescent sătul de alegoria moarte-nuntă și dornic de raportare nu la un mit, ci la un alt om cu dileme morale. Însă una dintre problemele cărții este că autorul rămâne blocat în cultul pentru lideri, chiar în timp ce la suprafață încearcă să-l demonteze.
Iată ce poate testa un manager prin intermediul câtorva texte literare bine alese – și, până la un punct, pertinent comentate: cât de realist, de solid și de sănătos este ,,visul“ lui; cât de flexibil este codul său moral; dacă are modele vii și puternice; cât de implicat este în afacerea sa și de ce; dacă este pregătit să-și asume întreaga responsabilitate; dacă poate face față succesului; cât de importante sunt reflecția și perspectivismul. Într-unul dintre cele mai bune capitole ale cărții, liderul dornic să dea o probă de caracter se confruntă cu Willy Loman, loserul perfect, impecabil construit psihologic, autodistructiv la modul ,,exemplar“. Dominoul personajului este demontat corect pentru scopurile cărții, iar una dintre ideile ce merită notate este scoaterea lui Willy Loman de sub veșnicul stindard al ,,visului american“ devenit toxic. ,,Visul american“ poate fi la fel de bine ,,visul românesc“ sau orice vis care se hrănește cu extraordinara energie a himerei.
Poate cel mai substanțial capitol al cărții este cel despre O lume se destramă, romanul nigerianului Chinua Achebe. Codul moral al războinicului Okonkwo, dur și inflexibil, poartă amprenta tradițiilor tribului său; respectarea lui violentă îi asigură acestuia poziția de conducător. Aceeași aplicare strictă a legilor nescrise nu-l mai ajută însă în confruntarea cu omul alb, iar Okonkwo se sinucide, încălcând cel mai mare tabu al neamului său. Mecanismul poveștii e desfăcut atent, iar concluziile sunt destul de nuanțate. Nu același lucru se poate spune însă despre capitolul care pornește de la Antigona lui Sofocle, ca să exploreze importanța reflecției și a schimbării perspectivei, înainte de a acționa. De aici aflăm cu stupoare că ,,Antigona se petrece în vremuri mai simple decât ale noastre“. Suntem deci mai complecși decât vechii greci, asta da veste – deși, câteva rânduri mai jos, se vorbește despre fratricid, lapidare și catharsis!
N-am reușit să aflu din ediția de la editura Publica cui aparțin traducerile folosite în nenumăratele citate. Și nici de ce, pe elegantele clape, deși textul e în română, titlurile cărților menționate sunt în engleză: Death of a Salesman în loc de Moartea unui comis-voiajor, Antigone în loc de Antigona, The Last Tycoon în loc de Dragostea ultimului magnat. De ceva vreme nu mai am pretenții la ediții cu aparat critic, dar (la fel ca Okonkwo!) sunt inflexibilă în privința câtorva reguli elementare. Iar dintre multele perle de interior, vă dau doar un exemplu mai pervers: ,,Tony (…) are impresia că frații și mama sa sunt excitați de fărădelegea și pedeapsa lui, pentru că îi scoate pentru o vreme din starea lor de plictiseală cronică“.
Una peste alta, Probă de caracter rămâne o carte utilă, vie și destul de provocatoare, cu toate inegalitățile valorice pe care le-am schițat mai sus. Scopul ei este să trezească imaginația etică – și cred că, într-o anumită măsură, chiar reușește. Însă apropo de imaginație, fac un mare efort să mi-i închipui pe managerii români care o vor devora. Unii dintre ei ar reacționa cu siguranță mai bine la codul moral al ciobanului mioritic – oricare dintre cei trei.