Aţi citit vreodată vreo carte cu gust? Cu aromă? Cu talentul celui întors în timp, cine ştie?, poate unii au descoperit acest secret. Din fericire, Cătălin Dorian Florescu este deja bun internaţional, deoarece opera sa este tradusă mult în afara limbii române.
E greu să fii bărbat şi să scrii din perspectiva unei femei. Mai exact, o femeie care a trăit de-adevăratelea, dar în cu totul alte vremuri. Partea de documentar se îmbină 
fascinant cu nuanţele literare, iar Zaira capătă formă şi culoare de personaj fermecat, totuşi autentic. Existenţa unui om capătă valoare (nu că nu ar fi avut şi înainte) printr-o resuscitare adusă de cuvinte, de imaginaţie şi de amintirea celor ce au întâlnit-o. Este, de asemenea, şi povestea unei familii întregi, nu doar a unui singur personaj, cu dramele, destrămările şi alunecările ei.
Dar cine a fost Zaira? Zaira a fost o fetiţă, o adolescentă, o femeie adultă, o bătrână. Dar definiţia ei cea mai importantă era „păpuşăreasă”. O păpuşăreasă pe care destinul o manevrează prin ororile şi lipsurile Primului Război Mondial, prin absurdul şi durerea aduse de umbra fascismului, dar şi prin gaura neagră numită comunism. Poveştile din trecut au magicul lor, uneori crud, uneori de neînţeles pentru noi, oamenii din secolul unde se trăieşte atât de repede încât nici nu ne dăm seama că mai trăim. Femeia aceea a trăit multe şi încet. Blestem şi binecuvântare.
Iubirile Zairei, faţă de un bărbat sau faţă de un altul, faţă de libertate, reprezintă contextul personal în care se desfăşoară nefericirile şi regretele din viaţa ei. Fuga ei din România este, probabil, cea mai autentică felie a cărţii, căci autorul însăşi a luat de mult drumul străinătăţii, iar experienţele descrise în carte, din acest punct de vedere, sunt cel puţin autorizate, deşi exilurile celor doi au cauze şi consecinţe total diferite.
Zaira este o carte despre plecări şi întoarceri, despre puncte de plecare dezamăgitoare şi destinaţii mincinoase, despre aduceri-aminte şi uitare. Un volum-omagiu pentru viaţa unui om care le-a trăit pe toate şi ceva în plus. Revenirea acasă este aici un act de curaj, o încheiere rotundă a călătoriei pe care păpuşăreasa Zaira a început-o în anii ’30, străbătând secolul acela imposibil, cu toate greutăţile lui, dar şi cu parfumurile lui specifice.
Un continent întreg se citeşte din rândurile lui Cătălin Dorian Florescu, plecat, mai bine-zis fugit, din 1982, de când era adolescent, în Elveţia. Este o carte completă Zaira, poate prea completă. Dacă vă dă târcoale nerăbdarea, încercaţi să o goniţi. Încercaţi să scuturaţi din ochii şi mâinile voastre graba anilor noştri care nu înseamnă tocmai spre lectura amănunţită a unor cărţi amănunţite. Paginile acestea au empatie, au transformare, au dinamica unei vieţi extrem de spumoase, au înţelepciunea unei femei care a văzut şi a făcut multe, împletită şi cu înţelepciunea unui scriitor tânăr, care şi el, ce coindicenţă fastă!, a văzut şi a făcut multe.