Romanele, care prin însăși natura lor se desfășoară epic pe o suprafață largă, sau, în orice caz, ceva mai întinsă decât alte specii literare, prețuiesc conflictul și „trăiesc excelent de pe urma lui.
În urmă cu aproape trei decenii, pentru mine era doamna Roșca, profa de română din Caragiale care avea cam aceeași metodă cu diriga, doamna Suzana Miron: o carte citită pe săptămână, mărimea chiar nu conta. Din clasa a noua până în ultimul an de liceu am citit și-am tot citit, am rezumat și dezbătut, am mers la cenacluri cu Eugen Simion, l-am plâns pe Nichita, am făcut spectacole de poezie eminesciană și nu ne-am dat seama când au trecut anii și totul s-a transformat într-o goană dementă după… nu știu ce.
Când am ales manuscrisul romanului Plânset de copil m-am întrebat ce reacții va stârni cititorilor și, mai ales, cititoarelor. O mamă descoperă că bebelușul ei nu mai e în pătuț și o voce îi comandă să comită tot felul de atrocități ca să-și recupereze odorul. M-am întrebat și ce aș fi eu în stare să fac pentru a-mi salva copilul, până unde aș merge cu sacrificiul sau compromisul?