Germania, 1943. Rosa Sauer rămâne fără părinţi în urma bombardamentelor asupra Berlinului. Hotărăşte să se refugieze în satul socrilor ei, care se află la mică distanţă de Bârlogul Lupului — ascunzătoarea lui Hitler. Într-o dimineaţă, câţiva soldaţi SS o anunță că a fost aleasă drept una dintre degustătoarele lui Hitler: de acum, de trei ori pe zi, ea şi alte nouă femei vor merge într-o cazarmă şi vor gusta mâncărurile pregătite pentru Führer, ca să se asigure că nu sunt otrăvite. Obligate să înfrunte zilnic moartea, Rosa şi celelalte degustătoare se împart în prietene şi rivale, se consolează şi se trădează, se îndrăgostesc şi aşteaptă sfârşitul războiului. Dar care dintre ele va supravieţui?
Inspirându-se din povestea reală a lui Margot Wölk, Rosella Postorino relatează în Degustătoarele încercările prin care trece o femeie fragilă confruntată cu violenţa istoriei. Romanul a fost tradus în 32 de limbi și publicat în 46 de teritorii și este în curs de ecranizare.
Cum ați creat-o pe Rosa Sauer, personajul principal din Degustătoarele? Înțeleg că v-ați inspirat dintr-o poveste reală.
În septembrie 2014, în timp ce citeam un ziar italienesc, am găsit întâmplător un scurt articol despre Margot Wölk, ultima degustătoare aflată în viață a lui Hitler. Avea 96 de ani și era prima dată când își spunea povestea; păstrase secretul toată viața. Spunea, în interviu, că n-a fost niciodată nazistă, însă fusese obligată de SS să devină degustătoare pentru că se mutase la socri după ce apartamentul ei din Berlin, orașul ei natal, fusese distrus într-un bombardament. Soțul ei lupta pe frontul din Rusia și, din nefericire, socrii ei locuiau într-un sătuc aflat foarte aproape de Bârlogul Lupului, cartierul general ascuns în păduri al lui Hitler; fusese recrutată, împreună cu alte tinere, ca să guste mâncarea lui Hitler și să se asigure că nu e otrăvită. Descria mesele luate de degustătoare drept momente foarte neplăcute, ca niște adevărate coșmaruri, dar își amintea și mâncarea delicioasă și proaspătă. Am avut senzația că această contradicție reprezenta chiar contradicția rolului ei: era o victimă, pentru că era obligată să-și riște viața de trei ori pe zi mâncând, dar era și vinovată, deoarece era în serviciul lui Hitler, un individ inuman, malefic. De aceea am fost frapată de poveste și am hotărât să fac cunoștință cu ea. I-am căutat adresa, însă după trei luni, când am reușit s-o găsesc și i-am trimis o scrisoare ca s-o întreb dacă ne putem întâlni, am aflat că tocmai murise. Cu toate acestea, povestea doamnei Wölk începuse să mă obsedeze și m-am gândit că singura cale să înțeleg de ce mă obseda era să scriu un roman plecând de la ceea ce trăise ea. Întrebarea mea era ce-aș fi făcut eu dacă aș fi fost în locul ei.
Ce detalii din povestea lui Margot Wölk ați folosit în carte?
Numai faptul că era una dintre degustătoarele lui Hitler, că soțul ei lupta pe front și ea a supraviețuit.
Aveți idee ce motive a avut să aștepte până la 96 de ani ca să-și spună povestea?
Cum am spus, n-am cunoscut-o pe Margot Wölk, așa că n-am avut ocazia s-o întreb de ce a păstrat secretul așa de mult timp; însă când am citit despre ea m-am gândit că n-a vorbit despre ce trăise pentru că îi era rușine. Am considerat că se simțea vinovată: nu ea alesese să lucreze pentru Hitler, însă în unele epoci, să nu alegi — să nu spui „nu” — e echivalent cu o alegere. Bineînțeles, e doar presupunerea mea; nu putem ști care este adevărul. Mi-am imaginat personajul, pe Rosa, ca pe o femeie care știa foarte bine ce era al Treilea Reich: când ne spune povestea ei, n-are niciun alibi; dar am vrut să fie implicat și cititorul, să simtă aceeași teamă, aceeași foame, aceleași dorințe pe care le are și Rosa, am vrut să aduc cititorul în mintea și în trupul Rosei.
Rosa trăiește un puternic conflict moral; se străduiește din greu să facă față implicațiilor pe care le are slujba ei de degustătoare, pentru că înseamnă că-l susține pe Hitler și regimul lui. În realitate, îl detestă. Puteți explica, pentru cititori, alegerile ei?
Nu poate spune nu SS-ului, doar eroii pot face așa ceva: însă Rosa nu e o eroină, iar mie nu-mi place să spun povești ale unor eroi, prefer să spun povești ale unor oameni obișnuiți. Rosa nu e nazistă, iar tatăl ei era un catolic căruia nici nu-i plăceau naziștii, nici nu vota cu ei; ea vrea să supraviețuiască, de aceea îi este rușine când își aduce aminte de tatăl ei, care a murit. Ce-ar spune despre ea dacă ar ști că a devenit parte din regimul nazist?
Ați spus că v-ați pus o întrebare: ce aș fi făcut eu, dacă eram în locul Rosei? Și răspunsul ar fi…
Nu e important ce-aș fi făcut eu; cum spune Primo Levi (un scriitor italian important, care a supraviețuit lagărului de la Auschwitz): nimeni nu știe ce ar face într-o situație extremă până nu ajunge s-o trăiască. Cred că singurul lucru important este că întrebarea m-a impulsionat să scriu romanul.
Degustătoarele lui Hitler erau obligate să stea împreună, dar nu erau prietene. Haideți să detaliem puțin alianțele și/sau rivalitățile dintre ele.
Toate sunt tinere, partenerii lor luptă sau au murit pe front, sunt înfometate și în fiecare zi se confruntă cu moartea și supraviețuiesc împreună. Această experiență extremă creează o legătură între ele. Vor să supraviețuiască și probabil că ar încerca să rămână în viață cu orice preț, chiar dacă acest lucru ar însemna să se trădeze una pe alta. Aproape fiecare dintre ele păstrează un secret pe care nu li-l poate dezvălui celorlalte, nici chiar celor pe care le consideră prietene. Sub privirile SS-ului, ele transformă încăperea unde mănâncă într-un microcosmos unde reproduc dinamica tipică a relațiilor din societate. Mi se pare fascinant că, până și în mijlocul tragediei, rămân umane: se ceartă, râd, au dorințe, vor să fie dorite, speră, iubesc.
Ce rol are mâncarea în roman?
În romanul meu, mâncarea este o metaforă. Oricine are nevoie de mâncare ca să supraviețuiască, chiar dacă mâncarea îl poate ucide. Înseamnă că oricine trebuie să guste lumea ca să trăiască, chiar dacă supraviețuirea este întotdeauna un risc care-ți pune în pericol viața. Istoria omenirii începe, după cum ne spune Facerea, în momentul în care prima femeie și primul bărbat culeg un fruct dintr-un copac din Eden.
Cum ați reconstituit detaliile istorice?
Am citit multe cărți ca să recreez cadrul romanului, nu numai lucrări istorice, ci și romane (clasice) a căror acțiune se desfășoară în perioada nazistă, jurnale (preferata mea: jurnalul anonim O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal), memorii (cum sunt memoriile secretarelor lui Hitler), scrisori (cele mai multe, de pe front), biografii, o carte care strânge transcrieri ale interceptărilor prizonierilor germani, o carte despre ce mânca de obicei Hitler (include și rețete pentru prepararea mâncărurilor) și multe altele. Minunata serie Heimat de Edgar Reitz a fost foarte utilă pentru reconstituirea atmosferei din epocă. Citind mărturiile de-atunci, am fost surprinsă de instinctul omenesc de supraviețuire: în timpul războiului, oamenii și-au pierdut părinți, soți, fii, frați, casele, demnitatea, dar majoritatea nu și-au pierdut voința de a trăi. Cred că este fascinant și emoționant.
Acțiunea romanului se desfășoară la Berlin și în zona prusacă unde se afla adăpostul lui Hitler, Wolfsschanze. Ați vizitat aceste locuri în timpul documentării?
Da. Am fost la Parcz, care se numea Gross-Partsch în timpul celui de-al doilea Război Mondial, satul unde stătea Margot Wölk cu socrii ei, și am fost și la Bârlogul Lupului, împreună cu un ghid care m-a însoțit prin ruinele buncărelor lui Hitler, Goebbles, Göring și ale celorlalți (nu mai sunt decât ruine, pentru că, la sfârșitul lui 1944, naziștii le-au aruncat în aer înainte să se retragă, în timpul înaintării Armatei Roșii) și care mi-a spus povestioare despre Hitler — de exemplu, că nu putea să adoarmă dacă nu auzea orăcăitul broaștelor. În zona din jurul Bârlogului sunt multe mlaștini, ceea ce înseamnă și mulți țânțari. Soldații au folosit la un moment dat benzină ca să-i ucidă, dar au omorât și broaștele, așa că Hitler i-a pus să caute alte broaște, pentru că altfel nu putea să doarmă. Acum, în Bârlogul Lupului există o pensiune, așa că am petrecut o noapte într-un loc unde au stat Hitler și oamenii lui și am avut o senzație foarte stranie. Am fost și la Berlin și am văzut clădirea unde a stat toată viața Margot Wölk, cu excepția anilor petrecuți în estul Prusiei, și am stat de vorbă cu vecinii ei.
Ați scris ficțiune istorică și după aceea ați publicat ficțiune pentru copii — Tutti giù per aria. Cum a fost? Intenționați să scrieți în continuare ambele genuri?
Da, ar fi amuzant să scriu mai departe ficțiune pentru copii. După mulți ani în care am lucrat la un roman cu acțiunea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aveam nevoie „să iau o gură de aer”, iar Tutti giù per aria a fost gura mea de aer.
La stanza di sopra, romanul dumneavoastră de debut, se referă la tranziția de la inocență la maturitate. Il corpo docile este un roman despre existența omenească și emoții într-un spațiu izolat. Degustătoarele este ficțiune istorică. Vedeți un „fir roșu” în toate aceste lucrări? Eventual niște teme recurente?
Cred că „firul roșu” este corpul, care este spațiul nostru în această lume, „granița” noastră, care ne separă de ceilalți, dar este și locul contactelor cu ceilalți, este locul violenței și locul dragostei, este cel mai intim loc al nostru, dar este, în același timp, și politic. Mâncarea lui Hitler trece prin trupul Rosei, așa este ea invadată de regimul nazist și învață să-l metabolizeze.
Rosella Postorino (n. 1978), scriitoare şi traducătoare italiană, a debutat în 2007 cu romanul La stanza di sopra. Cel de-al doilea roman al ei, L’estate che perdemmo Dio (2009), a obţinut Premiul Benedetto Croce, iar Il corpo docile (2013), Premiul Penne. Succesul de public şi de critică l-a dobândit în 2018, odată cu publicarea celui de-al patrulea roman, Degustătoarele, care s-a vândut în peste jumătate de milion de exemplare în 46 de ţări şi a obţinut cele mai prestigioase distincţii literare italiene: Premiul Campiello, Premiul Luigi Russo, Premiul Rapallo şi Premiul Lucio Mastronardi.
Foto autoare: Feltrinelli Editore