BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Articole din domenii conexe culturii – lifestyle, social, economic.
Dragostea moare în căsnicie? Se transformă în atașament, în parteneriat? Unde se duc fluturii din stomac atunci când apare primul copil în familie? Ce trebuie să sacrifici ca să nu rămîi singur în doi? Dan Coman face, în Căsnicie (ed. Polirom, colecția Ego.Proză), o analiză subtilă a evoluției unei relații de iubire.
Ana Dragu a aflat că băieţelul ei suferă de autism cînd acesta avea doi ani. De atunci, s-a documentat continuu şi s-a implicat activ în recuperarea lui. Avînd la bază experienţa familiei lor, Mîini cuminţi (ed. Polirom, colecția EGOgrafii) spune povestea lui Saşa, de la diagnosticare pînă în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas. Mama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe.
Dacă îmi amintesc bine, englezul Brian W. Aldiss este cel care la un moment dat ne îngropa, nouă, celor din Europa (din întreaga Europă continentală, nu doar esticilor), toate speranțele de a fi luați în brațe de editorii americani și publicați în râvnitele lor colecții de science-fiction. Mesajul lui se traducea cam așa: sunteți voi buni, acolo, la voi acasă, dar dincolo de Atlantic lumea e convinsă că SF-ul e un gen integral american, că temele și motivele lui sunt inventate de autorii înregimentați deja de decenii în cohortele de colaboratori ai editurilor răspândite de la New York la Los Angeles, că voi, europenii, copiați de zor subiectele și conflictele inventate de alții, ceea ce vă plasează din start în postura se sefiști second hand.
Mă bucur că efervescența electorală care cuprinsese online-ul românesc astă-toamnă are un pui mic și zglobiu, o campanie de încurajare a lecturii de povești în familie. Campania, al cărei slogan este Pentru o lume mai bună, citește-le copiilor povești!, are expunere outdoor, radio şi print. Căci mesajul său trebuie să ajungă la părinții grăbiți și stresați de traficul infernal de dimineață, la cei care aleargă cu disperare să bifeze toate treburile zilei și la cei care încă se mai simt atrași de cuvântul scris.
Scriitorul e sensibil la premii, în care vede o recunoaștere publică a creației sale. Poate de aceea și există premii literare peste tot în lume, unele ajunse la notorietate, altele, puzderie, mai degrabă anonime, fiindcă sunt inventate pentru a gâdila orgoliul unor anonimi. Nici SF-ul de pe indiferent ce meridian geografic nu rămâne străin de instituția premiilor, pentru că și autorii genului sunt, de la un nivel în sus, scriitori, iar în rest, amatori ai condeiului poate tot atât de orgolioși ca profesioniștii.
Chiar recunoscând cinstit că nu sunt un mare amator de origami, nu contest pasiunea altora pentru acest joc al dexterității (artă, spun ei, ba chiar și act magic, capabil să farmece copiii și pe cei ce și-au păstrat sufletul copilăriei la orice vârstă) bazat pe plierea unei coli de hârtie până apar din strădania aceasta iscusită și răbdătoare diverse figuri: de la avioane și solnițe, până la flori, păsări, dinozauri și personaje celebre din filme ori din cărți.
Da, tot despre Kurt Vonnegut este vorba. Discuția nu e întreagă dacă nu ținem seama și de celălalt aspect. Acela care refuză să-l „predea definitiv pe autorul lui Harrison Bergeron celeilalte „tabere literare, cu toate onorurile venite dinspre publicul ei și – lucru greu de trecut cu vederea – dinspre critica elevată a timpului nostru.
Prima mea întâlnire cu excelentul Kurt Vonnegut Junior s-a petrecut prin anii ’80, când a apărut la noi, și încă în vreo două reviste, cu traducători diferiți (încă o dovadă a unui interes fulgerător), povestirea Harrison Bergeron. Până atunci ajunsesem să cred că viitorul va aprecia tot mai mult, dacă nu neapărat oamenii cu calități de Superman din benzile desenate, în orice caz pe cei bine înzestrați sub aspectul darurilor fizice și intelectuale, buni să reprezinte o societate evoluată.
Planeta Marte a intrat în atenția generalizată a pământenilor pe la mijlocul secolului al XIX-lea, revelându-și apoi, pe parcursul întreg secolului XX, potențialul de influențare a mentalității umane. Nu mă refer la influențe de felul celor ce preocupă astrologia, ci la unele izvorâte din realitatea astronomică și din mitologia populară construită în jurul ei. O mitologie la care, trebuie să admitem, și SF-ul modern și-a adus pe cât de bogata, pe atât de rodnica sa contribuție.
Dacă ne-am dori ca despre cărțile de SF să se exprime doar presa literară, cea instituită, condusă și subvenționată de Uniunea Scriitorilor, ori revistele care o orbitează mai la distanță, însă într-o dependență culturală și financiară evidentă, cred că am putea aștepta mult și bine. În redacțiile acestea „cu ștaif plutește de decenii un aer de neîncredere în genurile neconvenționale și aș putea paria că până și recenziile de care au avut parte odinioară anticipațiile lui Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Kernbach, Hobana, Crohmălniceanu și alți scriitori „convertiți la SF apăreau în Gazeta literară, Viața Românească, Luceafărul și Contemporanul (atunci când erau semnate de nume aparținătoare breslei literare) din pură obligație colegială și mai puțin dintr-o conștiință profesională a unei critici devotate – precum medicii de sub incidența jurământului hipocratic – propriei profesii.
Când am mai vorbit despre inițiativa lui Mugur Cornilă de a lansa la Eagle Publishing House o colecție specială, numită „Seniorii Imaginației. Integrala science fiction & fantasy, am observat, mai întâi, faptul că un asemenea proiect era cu adevărat spectaculos și întru totul necesar. Traducerile din SF-ul anglo-american se înmulțiseră la modul exploziv după anul 2000, încât marile edituri păreau să le acorde credit exclusiv, în detrimentul cărților genului scrise de români.
Ca să devii mai bun, să evoluezi spiritual și să te bucuri și mai mult de tot ce ai nu trebuie să cheltuiești mulți bani pe cursuri costisitoare de dezvoltare personală, nu trebuie să faci zeci de ședințe de terapie la prețuri piperate, nu trebuie să te duci în tabere de wellbeing. Eu cred că îți trebuie doar un teanc de cărți bine alese, un loc frumos și liniștit și băutura preferată alături!