Cronica zeiţei (Polirom) este un roman surprinzător pentru aceia dintre noi care au descoperit înainte primele două romane traduse în limba română ale scriitoarei Natsuo Kirino (Afară şi Grotesc). Umila mea experienţă de căutătoare de comori nipone mi-a revelat o artizană versată în arta romanului psihologic după ce mi-a picat în mână Grotesc, un bun exemplu de naraţiune în care observarea societăţii şi explorarea naturii umane sunt sfredelitoare şi reuşesc să capteze atenţia până la finalul celor peste cinci sute de pagini, mai ales în ultimii ani, când romanele de tip “cărămidă” îi sperie pe mulţi editori.

Prin Cronica zeiţei, Natsuo Kirino, una dintre cele mai bine cotate scriitoare japoneze contemporane, deschide o altă uşă, spre o lume ascunsă. După ce părăseşte spaţiul citadin plin de zgârie-nori tapetaţi cu panouri electronice, reia un pelerinaj obligatoriu pentru fiecare autor nipon modern ce vrea să devină mare: întoarcerea la miturile shintoiste, iar Kojiki, faimoasa carte despre naşterea legendară a Joponiei şi ai săi eroi fără bătrâneţe, devine un izvor creativ indispensabil. În acest roman, cuplul primordial format din zeităţile Izanaki şi Izanami invadează lumea unui sătuc de pescari hotărâţi să rămână în afara timpului, pentru a le învolbura memoria colectivă.

Autoarea şi-a imaginat întâlnirea dintre oamenii unei insule îndepărtate şi primii zei ce-au dat naştere lumii (conform unei mitologii japoneze), iar când oamenii şi zeii se trezesc faţă-n faţă, patimile se contopesc într-o magmă clocotitoare, la fel şi trădările, geloziile şi mânia zeiţelor părăsite în favoarea unor pământence, încât ai impresia că s-au mutat eroii din Legendele Olimpului tocmai în Extremul Orient. Insula pe care se petrece acţiunea este un paradis vegetal înşelător. Dincolo de pădurile înmiresmate de smochini şi flori exotice apar spirite neliniştite, obiceiuri bizare, nemiloase pentru cititorul european. În spatele acestor datini înfricoşătoare stă de fapt ameninţarea foametei, care bântuie insula milenii de-a rândul.

Deşi cultura japoneză tradiţională este influenţată de legile patriarhale, pe această insulă, femeile, sau mai degrabă absenţa lor dintr-o familie, separau bărbaţii în dezirabili şi blestemaţi. Deoarece binele insulei şi viaţa pescarilor depindeau în special de rugăciunile unei miko, femeia înzestrată cu puteri de mare preoteasă, naşterea unei fete a fost mereu o binecuvântare pentru o familie, care putea s-o dea pe viitoarea miko. Rolul acesteia era de-a apăra comunitatea de rele şi de capriciile naturii. Existau două tipuri de miko. Una păzea viaţa pescarilor, îşi putea întemeia o familie şi trăia în partea luminoasă a insulei, în calitate de Mare Preoteasă, cealaltă era o miko întinată, care păzea sicriile din peştera morţilor, trăia în singurătate, izolată în partea întunecată a insulei, plină de stânci ameninţătoare. Namima este o astfel de miko a întunericului, pe când sora ei, considerată idealul de frumuseţe nipon, devine Marea Preoteasă.

Rebelă în comparaţie cu sora ei, Namima vrea să traiască tot ce are de oferit viaţa din partea frumoasă a insulei, de aceea încalcă toate legile milenare, fără să-i pese de mânia zeilor. Îşi alege un bărbat din rândul unei familii considerate blestemate deoarece mama lui nu a putut naşte fete pentru a putea oferi în viitor o miko, apoi rămâne însărcinată, lucru interzis unei preotese care păzeşte sufletele morţilor, şi decide să fugă de pe insulă pentru a-şi păzi viitoarea fată de viaţa crudă şi de tradiţiile apăsătoare. Se aventurează-n larg, dar în locul mult-visatei fericiri găseşte furia, trădarea şi moartea.

Namima ajunge pe tărâmul sufletelor neliniştite şi neîmpăcate cu propria moarte, tărâm stăpânit de Izanami, cândva o zeiţă a creaţiei, a vieţii, soţia marelui Izanaki, unul dintre primii zei din mitologia japoneză. Deşi una este muritoare, iar cealaltă o zeiţă, Izanami şi Namima par să aibă vieţi asemănătoare. Ambele încalcă legi, devin captive în lumea umbrelor şi reuşesc să cunoască pasiuni greu de stins, care, în loc de iubire, lasă-n urma supliciile unor suflete condamnate pe tărâmul mortilor la ura greu de nimicit faţă de cei rămaşi în viaţă, ce le-au trădat cândva.

La rugăminţile Namimei, zeiţa s-a înduplecat şi i-a oferit şansa de-a se reîntoarce pe insulă pentru a vedea ce s-a ales de sora, fiica şi bărbatul iubit, care i-a luat viaţa. Revenită în lumea celor vii, Namima le va da vieţile peste cap nu numai locuitorilor ce-au trimis-o cândva să-i slujească pe cei morti, ci şi pe a marelui zeu, Izanaki, perechea lui Izanami. Oamenii vor să fie nemuritori, pe când Izanaki, zeul care şi-a închis perechea în lumea întunericului îşi doreşte viaţa unui muritor, sperând să cunoască plăcerile trăite de un om conştient de limita propriei existenţe.

Pentru cei familiarizaţi cu autorii capabili să oscileze între mit şi profan, Cronica zeiţei poate reprezenta varianta niponă a realismului magic. Totul poartă semnele unei lumi aruncate într-un spaţiu invadat de fantasticul debarasat uşor, uşor, de orice limite. Insula (aproape izolată) în care se petrece acţiunea, nu are nume. O atmosferă ciudată pluteşte deasupra. Străinii tac şi lasă capul în jos, în semn de pioşenie, când aud poveştile unor pescari de aici, fetele sunt alese pentru a fi iniţiate în tainele unei mari preotese, iar localnicii se cred nişte veritabili descendenţi ai zeilor. Misterul, pendularea între arhetipuri, între lumină şi întuneric amintesc de poveştile atemporale.

Nu poţi vorbi despre acest roman fără a readuce în prim-plan mitologia niponă, zeităţile Izanaki şi Izanami jucând un rol central. Ei au fost pomeniţi în faimoasa cronică aparută acum mai bine de 1300 de ani, denumită şi Kojiki. A fost considerată una dintre cele mai vechi şi bogate scrieri japoneze din punct de vedere cultural. Însăşi familia imperială îşi extrage seva identitară din Kojiki, plină de texte în care istoria Japoniei se îmbină cu miturile shintoiste. Insula din roman are forma unei picături de apă, un ecou al legendei privind naşterea fâşiilor de uscat ce-au format arhipelagul nipon, ivite din picaturile care s-au prelins de pe sabia unui zeu.

Cronica zeiţei este compusă din simboluri şi din opoziţiile întâlnite în imaginarul colectiv dincolo de spaţiul nipon: lumină-întuneric, zeu-pământean, sacru-profan şi, mai presus de toate, opiziţia masculin-feminin. Insula unde se petrece acţiunea este greu de găsit pe hartă, are două puncte sacre şi multe locuri inaccesibile, interzise. Sudul este locul plajelor cu nisip alb şi vegetatie parfumată, un Eden plin de culoare, în timp ce partea de nord este un loc al zeilor întunecaţi şi al enigmelor.

Pe această insulă, mitologia patriarhală este inversată, femeile având rolul decisiv. Numai localnicele au voie să ajungă la zei pentru a-i îmbuna astfel încât să ţină foametea şi furtunile departe. Natsuo Kirino adânceşte dimensiunea sacră, fascinantă pentru cititorul pasionat de mitologia exotică, prin separarea zeu-om, feminin-masculin, dar nu este o separare de tip tradiţionalist, ci arhetipal, urmată apoi de întâlnirea extremelor, fertilă din punct de vedere imaginativ.

Romanul scriitoarei Natsuo Kirino pare un mit, în care dramele umanităţii au fost sacralizate, în ciuda frământărilor puternic înfipte în profan. Totuşi, pentru a le capta interesul şi celor sceptici în faţa unei ficţiuni ancorate în realismul magic, scriitoarea introduce suspansul (a cărui tehnică a exersat-o pe vremea când scria romane poliţiste), şi faţetele realităţii brutale, zărite printr-o perdea ceţoasa întinsă pe îndepărtata insulă de unde vin protagonistele.

Între basm şi poveste horror, Cronica zeiţei păstrează linia simplă şi clară a legendelor. În loc să întindă acţiunea pe mai multe generaţii, Natsuo Kirino s-a concentrat asupra simbolurilor vechii Japonii, pline de bogăţia interpretărilor personale şi de originalitate. Romanul ei pare mai mult o poveste înflorită de nişte pescari aflaţi pe malul unei lagune cu ape fertile, dar întunecate. Păstrează culoarea şi expresivitatea basmelor populare din cultura sino-japoneză, prin care limpezimea şi atmosfera terifiantă îşi dau mâna într-o legătură firească.

Dintr-un astfel de roman inspirat din mitologie, înţelegem două lucruri: zeii sunt făcuţi pentru a duce-n spinare toate metehnele pământenilor şi legendele au şi ele un sâmbure de adevăr, sunt date mai departe pentru a mângâia sufletele luate-n stăpânire de prea multă durere.