Spuneam (aici) şi după primele două volume: lectura romanului lui Murakami e uşoară, ba chiar uşurică ar spune unii tipi mai răi de gură. De ce totuşi prinde aşa de frumos, de ce e totuşi Murakami şi un scriitor subtil, nu doar comercial. Am avut timp să mă gîndesc la asta pe parcursul volumului al treilea.
Angoasă, apocalipsă, alienare, singurătate – toate obsesiile contemporane sînt bine reprezentate. La un moment dat suferi de claustrofobie de la cît de mult stau închise în casă 
personajele lui Murakami. Trei dintre ele, cel puţin, o fac cu plăcere. Aomame, eroina asasină (omoară bărbaţi care au agresat femei) e fugară acum, pe final. Dar stă închisă luni de zile într-un apartament fără să-i pese. Îşi face exerciţiile, citeşte cîte 20 de pagini din Proust, îşi găteşte sănătos. Sihăstrie într-un bloc turn. Tengo, iubitul ei, e ceva mai puţin rezistent, dar asta nu înseamnă că nu caută singurătatea – se izolează şi el cît poate, nu are nevoie decît de o plimbare cînd e tensionat. Însă mai intervine un al treilea personaj în volumul trei: detectivul, cel care stă claustrat, nemişcat cu orele, cu zilele, ca să-i pîndească pe ceilalţi doi. Descrierea acestei stări de închidere-în-apartament este esenţială. Îmi aminteşte de unele personaje ale lui Paul Auster care, dintr-o dată, se transformă în urmăritori, în detectivi fără cauză. Calmul celor trei, liniştea violentă cu care se caută, se pîndesc, se urmăresc, cu deplină linişte şi obsedaţi de autocontrol, probabil că aşa ceva nu putea veni decît din Orient.
De ce are un surplus de apăsare? Pentru că e izolare de anii 80. Nu sînt telefoane mobile, nu e internet, nici măcar televizorul nu e aşa mare nebunie. 1984-ul lui Orwell era o argumentaţie, o explicaţie. 1Q84-ul lui Murakami e pericol fără nimic concret (e o ameninţare sectaro-politică, ceva referinţe la fanatisme reale care pot fi regăsite în Japonia contemporană), dar nu e nimic extraodinar, nimic concret. Apocalipsa unei lumi e nimic. Într-o apocalipsă din asta de apartament, poţi trece peste fără să simţi. Poţi ajunge dintr-o lume cu o lună pe cer la o lume cu două luni pe cer doar coborînd o scară. (Vă spun, de anul trecut, de la Murakami şi Melancholia lui Trier, deja mă uit mai atent la cer, haha).
Pînă la urmă starea asta de încremenire, de nemişcare e fericirea însăşi. Cum spune un personaj (un soi de samurai modern care e un fel de secretară-badigard al unei filantroape), dorinţele sînt ceva abstract, dar caznele sînt nenumărate. „Zen stalinist”, aşa îl numeşte tînăra Aomame. Răbdarea asta infinită a individului murakamian are şi ceva de animal de pradă. Şi avem o teorie emisă în carte: animalul de pradă aşteaptă toată viaţa pentru explozii de cîteva secunde care îi asigură hrana. În rest, strînge informaţii.
Încheiaţi aşadar socotelile cu acest 1Q84. Dacă e prea slab pentru dvs., măcar constataţi calm, ca nişte animale de pradă, cît de deştepţi sînteţi. Vă pun şi un clip care merge cu cartea, nu prea calm, dar cu ceva claustrare si multă iubire: