Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.
Cartea Melaniei Gideon îşi are locul ei cu siguranţă în raftul de chick-lit. Cu toate acestea, deşi rândurile sunt scrise în ritm alert, simpatic şi atrăgător – condiţii de bază pentru o lectură lejeră – Soţia 22 pune nişte probleme de care majoritatea femeilor şi-ar dori să uite. De aceea nu sunt foarte sigură că reprezintă cea mai potrivită carte, mai ales dacă simţi că vârsta de 40 de ani (şi mai ales peste) îţi provoacă o sincopă de gândire şi de funcţionare. Sau poate tocmai de aceea ar trebui să citeşti volumul acesta aparent uşurel şi relaxant, ca să-ţi vină idei despre cum să tratezi îmbătrânirea inevitabilă (cine crede altceva despre sine are probleme grave), despre cum să renaşti, despre cum să te reactivezi şi să trăieşti din nou.
Charlotte, protagonista cărții Luxomania, este o publicitară care ajunge în lumea luxului. Până aici nimic rău, poate părea chiar un pas înainte. Lucrează într-un magazin vestit, Montezzo, aflat pe celebra Rue de Faubourg Saint-Honoré din Paris. Ce-și poate dori mai mult decât o atmosferă selectă, în care să fie înconjurată de haine frumoase și scumpe, de parfumuri alese și de bijuterii inaccesibile vulgului?
Într-un fel, Jhumpa Lahiri sau J-humps, cum i se mai spune, cu Pământ neîmblânzit mi-a amintit de Zadie Smith și Dinţi albi. Poate pentru că amândouă vorbesc despre diferenţele culturale și despre cum exilul (forţat sau voluntar) e mai greu de acceptat decît ne imaginăm.