„Ce putea fi mai groaznic decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească o noapte întreagă lângă o tânără care dormea tot timpul? se întreabă Eguchi, în vârstă de șaizeci și șapte de ani înainte de a-și petrece prima lui noapte alături de o frumoasă adormită. Tânăra se află întinsă pe un pat într-una dintre cele două camere 
ale unei pensiuni luxoase de pe malul mării, în care bătrânii vin să doarmă sau să moară alături de câteva tinere frumoase și sedate care dorm“. Nu e nimic sexual însă – sau cel puțin așa ni se spune la început, cei care recurg la gestul acesta au încetat deja de o vreme să mai fie bărbați după cum presupune matroana acestui bordel ciudat. Lui Eguchi i se atrage de la bun început atenția că nu are voie nici măcar să-și bage degetul în gura fetelor adormite, oricât de atras s-ar simți de ele. Și nu e greu să se simtă astfel, pentru că pe lângă faptul că sunt sedate – deci nu au de unde să știe ce face el – fetele sunt complet goale și incredibil de frumoase. Matroana îi explică și sursa frumuseții acestora – „sunt frumoase pentru că nu fac nimic rău, sunt inocente, dacă ar face ceva rău nu ar mai fi frumoase“.
Eguchi are parte de cinci astfel de întâlniri pe parcursul cărora își reamintește femeile importante din viața sa. Și chiar în timp ce le mișcă brațele sau picioarele inerte, le miroase pielea, le simte respirația pe obraz și le admiră sprâncenele sau sânii, Eguchi își amintește de amanta din tinerețe, de soția care nu l-a atras niciodată sexual, chiar și de una dintre fiice, cea mică, care și-a pierdut virginitatea cu un admirator chiar înainte de a se căsători cu altul. Bărbatul nu încetează să se întrebe în primul rând de ce atât el cât și alții de seama lui apelează la serviciile bordelului și apoi ce îi face să se reîntoarcă mereu la casa de pe malul mării? Poate că în frumusețea virginală a corpurilor tinerelor sedate se ascunde o tristețe care îi face pe bătrâni să își dorească moartea, să n-o mai considere o tragedie. Sau poate, dimpotrivă, majoritatea își doresc să mai guste puțin din tinerețea fetelor, să se îmbete cu ea. Deși n-are legătură nici cu cartea, nici cu Japonia – piesa Carmen a Lanei Del Rey mi-a bântuit lectura, poate pentru că este despre Lolitele nimănui și ale tuturor.
Eguchi vrea să o cunoască personal pe una dintre Lolitele adormite de la malul mării însă matroana îl potolește cerându-i discreție maximă și explicându-i că nu există loc de sentimentalisme ieftine, o fată adormită este doar o fată adormită și nimic mai mult.
Nuvela lui Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite nu este ușor de digerat și uneori devine stranie, tulburătoare, în mare parte datorită combinației de bătrânețe, moarte și erotism care poate crea o senzație de disconfort. În plus, Eguchi privește totul dintr-o perspectivă ușor misogină, el preferă tinerele goale și sedate pentru că acestea nu pot să vorbească și deci nu pot nici să i se dăstuinuie. N-ar suporta să aibă o relație cu o femeie conștientă pentru că ar fi de la bun început expus amănuntelor vieții acesteia pe care el o presupune de la bun început, fără îndoială, dezgustătoare și imorală.
M-a frapat vârsta nuvelei însăși, care a fost scrisă acum 50 de ani și care totuși tratează subiectul îmbătrânirii și al morții foarte diferit de felul în care acestea sunt percepute chiar și în prezent, cu toată deschiderea lumii moderne spre subiecte tabu. Dar mi se pare logică ipoteza conform căreia ciudatul bordel are legătură mai degrabă cu dorința bărbaților îmbătrâniți și decrepiți de a deține din nou puterea, acea putere care a dispărut ușor odată cu înaintarea în vârstă. Niciunul dintre ei, nici măcar Eguchi (care consideră că e mai …funcțional decât restul clienților) n-ar mai fi în stare să domine (sexual) aceste tinere dacă ele ar fi conștiente iar ei știu asta foarte bine. Cu toate acestea Eguchi se simte trist la un moment dat, atunci când, în timpul unor mângâieri nepermise, constată că una dintre fete este virgină. Pentru că în același moment realizează și neputința, impotența celorlalți clienți de a transforma fata în femeie chiar dacă aceasta doarme. Sau nici măcar așa. Avantajul iată că îi aparține totuși tinerei iar puterea își schimbă din nou stăpânul. Pentru câteva minute bărbatul nu mai găsește nimic pur în fecioria acesteia, pentru el faptul în sine reprezintă mai mult un act de sfidare la adresa bătrânilor și a slăbiciunii acestora. Pentru că până la urmă toate fetele care dorm în bordel sunt, trebuie să fie – doar niște prostituate. Cartea a fost ecranizată anul trecut în regia Juliei Leigh.
Primul scriitor japonez premiat cu premiul Nobel (1968), Yasunari Kawabata a fost considerat de către critici un tradiționalist pe când opinia publică niponă îl clasifica mai degrabă ca pe un modernist. Kawabata s-a folosit însă mult de tradițiile japoneze în cărțile sale, a descris ceremonia servirii ceaiului, jocul Go și muzica japoneză tradițională cu lux de amănunte, a avut un profund respect pentru tot ce ținea de cultura japoneză tradițională. Scriitorul s-a născut la Osaka în 1899 și a avut parte de nefericire și singurătate din copilărie. Tatăl său a murit când Kawabata avea doi ani, mama lui când avea trei, sora lui când abia împlinise nouă ani iar bunicul, cel în grija căruia rămăsese, a murit și el pe când adolescentul avea doar șaisprezece ani. Și-a petrecut copilăria mai mult prin internate și pentru că în Japonia familia este o componentă importantă a vieții a resimțit din plin singurătatea și alienarea provenite din statutul său familial. De altfel unele dintre obsesiile sale literare au fost exact singurătatea și alienarea, n-a scris despre problemele politice ale vremii însă în schimb s-a concentrat pe dramele personale și spirituale. Sfârșitul poveștilor sale este ambiguu, problemele rămân nerezolvate iar soarta personajelor sale rămân la discreția imaginației cititorilor săi.