Publicat în 2012, volumul Joseph Anton. Memorii condensează variile nuanţe şi înţelegeri ale libertăţii; între exilul interior şi nevoia de a-şi recupera libertatea exterioară, între cenzura impusă a cărţilor şi conştiinţa că tocmai acest fapt îi poate reda individualitatea, între nevoia de izolare „ca să se poată auzi” şi tumultul care îl înconjoară, scriitorul Salman Rushdie face loc omului Joseph Anton, singurul care poate să-i redea, la final, identitatea.
Mai mult decât istoria fatwei, a operaţiunilor de asigurare a vieţii unui scriitor condamnat la moarte, a incidentelor în 
rândul celor care au luat parte la publicarea şi promovarea Versetelor satanice, cartea lui Salman Rushdie este în primul rând o confirmare a faptului că doar prietenia şi dragostea pot salva lumea. Mobilizarea celor mai mari nume de scriitori contemporani ai lumii pentru susţinerea lui Rushdie, în lecturi publice, în scrisori trimise la cele mai citite cotidiene din Europa şi America confirmă faptul că lumea literară este încă o putere vizibilă. Susan Sontag, Don DeLillo, Norman Mailer citesc public din romanul lui Salman Rushdie în acţiunea organizată de PEN American; Günter Grass, Mario Vargas Llosa, José Saramago, Margaret Atwood participă la campania „Scrisori către Salman Rushdie”, în timp ce alte personalităţi îi oferă acestuia adăpost, ascunzătoare, dar mai ales confirmarea unor relaţii umane.
Pentru că iubirea îşi face loc şi în cele mai păzite locuri, după cum o spune în cartea sa, Salman Rushdie îşi păstrează echilibrul identităţii şi prin femeile din viaţa sa; prozatoarea Marianne Wiggins alături de care trăieşte începutul fatwei, tânăra Clarissa pe care o întâlneşte pe când încă era un om de publicitate şi cu care alege să plece în India, pentru a putea scrie Copiii din miez de noapte, Elizabeth West, prin care trăieşte, la început, o altfel de libertate, prin dragoste, Padma Lakshmi, a cărei atracţie se risipeşte cu acelaşi tumult cu care se naşte; de cealaltă parte, dragostea paternă pentru cei doi fii, încercările la care îl supune Zafar, fiul său, şi scrisorile apăsătoare ale părinţilor săi.
Între aceste planuri ale vieţii sale care se intersectează tocmai în absenţa libertăţii de a le trăi până la capăt, sunt inserate curiozităţi, întâmplări cu nume mari ale culturii sau politicii din întreaga lume; convorbirea telefonică cu Gabriel García Márquez, într-un amestec de spaniolă, engleză şi franceză, filmarea ecranizării Jurnalului lui Bridget Jones unde îl întâlneşte pe Hugh Grant, întâlnirea cu autorul Abatorului cinci, precum şi prietenia necondiţionată cu scriitoarea Nadine Gordimer.
Memoriile pot fi citite şi ca „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”, cuvinte prin care îşi construia, în minte, cartea dăruită fiului său, Zafar, Harun şi Marea de Poveşti. Poveşti despre pacturi faustiene pe care un scriitor le încheie pentru a da libertate cărţii sale şi mai puţin sieşi, despre lupta împotriva amăgitoarei expresii „tăcerea este de aur” în contradicţie cu pecetea „omul de aur” al Iranului, despre condamnarea, chiar şi prin literatură, a limitării prin nume a oamenilor (musulman, sârb, hindus sau creştin) şi a „îngustimii” în gândire şi alegeri (bigotism, sectarism, război).
Memoriile lui Salman Rushdie cuprind istoria nu doar a cărţilor şi vieţii personale, ci a regăsirii libertăţii şi identităţii sale în ceea ce scrie, în ceea ce afirmă şi, mai puţin, în ceea ce contestă.