S-au spus multe poveşti despre Titanic. Cea mai cunoscută nu e o carte, evident, ci filmul cu Leo şi Kate, în care strălucirea, iubirea, sacrificiul şi moartea eroică sunt protagoniştii principali. Ce aţi spune despre altă perspectivă asupra catastrofei petrecute acum 100 de ani? O perspectivă cinică, realistă şi nemiloasă cu oamenii şi moravurile vremii. O perspectivă-pretext pentru a judeca şi pentru a condamna o societate demnă de a se îneca, nu înainte de a simţi teroare şi suferinţă maximă.
Scriitoarea britanică Beryl Bainbridge plasează misiunea povestitorului din Fiecare pentru sine lui Morgan, un 
tânăr bogat, care plăteşte tribut condiţiei sale. Condiţie pe care, în mod inevitabil, el şi alte mii de oameni o aduc la bordul vaporului blestemat. Condiţia omului arogant, fără griji, care se crede pe alocuri nemuritor. Morgan filtrează însă cu grijă informaţiile şi, părând un strop spion în propria sa castă, dă la iveală aspectele mai puţin atrăgătoare şi pozitive ale categoriei sale sociale.
Pe nava care leagă continentele şi destinele cele mai neobişnuite se află şi cei care călătoresc la clasele inferioare, iar poveştile zguduitoare nu întârzie să vină şi de aici, de la cabinele îngrămădite ale celor defavorizaţi, care plecaseră din insulă către promisiunea unui viitor american mai fericit. Şi mai există şi întâmplările groaznice prin care trec angajaţii de pe Titanic, semn că exploatarea omului de către om a fost şi este la modă în toate perioadele istoriei.
Patru zile vede Morgan pe Titanic, cele patru zile dinaintea întâlnirii cu gheţurile morţii. Patru zile unde luxul, desfătarea, femeile interesate, tinerii indiferenţi îşi încrucişează măcar razant vieţile şi morţile cu cele ale celor săraci şi disperaţi. Mesajul este că Titanicul aparţine tuturor, că sufletele i s-au vândut, indiferent dacă erau mai scumpe sau mai ieftine. Mica societate de pe vas se duce de râpă în Ocean, aşa cum, pe cele două ţărmuri, şi marea societatea era deja fragilă, cu capete extreme şi dureroase, cu tragedii şi bucurii meschine.
Când totul se termină – şi ştim cu toţii în ce fel – ţi-ai mai fi dorit să mai fi continuat măcar un strop. Morgan spune nişte poveşti electrizante, dar tăiate brusc. Schiţează nişte portrete impresionante şi şocante, dar mâna îi este smulsă violent de pe şevalet. Nicăieri în lume nu s-au văzut, probabil, atâtea istorii fascinante adunate la un loc, iar Morgan nu a avut, bietul de el, timp, să le ghicească şi să le verse pe toate, prin mâna scriitoarei Beryl Bainbridge.
Uneori catastrofele se petrec cu mult timp înainte ca vaporul să lovească icebergul. Plutesc în aer şi sunt de neevitat. Lumile sar în aer şi se dezmembrează după un plan bine stabilit. Iar Morgan ne aduce bucăţile reţetei pentru distrugere, fără să ştie, iniţial, despre ce vorbeşte. Finalul vine oarecum firesc, în ciuda unicităţii şi a tragismului său incontestabil. Aşa se spală uneori păcatele, aşa se curăţă bolile sociale şi enigmele dureroase.
Beryl Bainbridge, decedată în 2010, are forţă în scris, inteligenţă fascinnată şi doza necesară de amărăciune ca să atingă suflete. Ea a văzut Titanicul altfel. Şi ni l-a dat şi nouă, ca pe o băutură ciudată, menită să ne aducă aminte.