Cu toate că Stephen King a scris o mulţime de cărţi care aparţin unor genuri complet diferite (mainstream, SF, fantasy şi horror), a rămas în mintea cititorilor drept un maestru al literaturii horror. Şi mi se pare normal să fie aşa, din moment ce primele sale romane (Carrie, Salem’s Lot, The Shining, The Stand), cele care l-au făcut celebru, erau horror fără urmă de îndoială. Mai mult, King revoluţionase literatura horror, insistând asupra psihologiei personajelor şi a descrierii mediului în care trăiau acestea – adică scriind o literatură de bună calitate, cu nimic inferioară literaturii mainstream. Ca o ciudăţenie a sorţii, aceste romane au plăcut publicului, dar au plăcut şi criticilor literari, iar lumea 
bună şi-a permis să citească – fără teama de a se compromite – texte aparținând unei literaturi considerate până atunci minoră. Mai mult, ecranizările a două dintre romanele sale de început (Carrie şi, mai ales, The Shining regizat de Stanley Kubrik) au avut un succes deosebit şi au fost apreciate şi de o parte a celor care nu vizionau de obicei filme horror. Astfel, numele lui King a devenit sinonim cu horror-ul de calitate, care putea fi citit de orice amator de literatură.
Cum de-a reuşit King o asemenea performanţă? Într-un mod foarte interesant. King poneşte de la a descrie o situaţie obişnuită, un mediu banal şi cunoscut cititorilor săi: un oraş mic, de provincie, în care oamenii sunt prieteni (sau măcar întreţin relaţii bune de vecinătate); copii care se joacă şi care se aventurează prin pădurile sau coclaurii din vecinătate; indivizi beţivi, oameni cumsecade când sunt treji, dar pe care-i bine să-i ocoleşti după ce au luat ceva la bord… Descrierea mediului şi prezentarea personajelor sunt chestii la care King se pricepe într-un mod incredibil. Te captivează şi te face să vezi lucrurile aşa cum doreşte el. Apoi, în mediul acela normal şi banal încep să iasă la iveală defectele oamenilor aceia banali – defecte la fel de banale. Treptat, îţi dai seama că unii dintre locuitorii acelor oraşe liniştite sunt răi de felul lor, că sunt prada unor demoni interiori. Şi nu te miri când cad pradă răului venit din exterior, pentru că erau deja deschişi pentru acel rău.
Horror-ul imaginat de King este, de fapt, o dezvăluire lipsită de pudoare şi de milă a răului din oameni. Răul din afară nu ar putea să ne facă nimic, spune el, dacă n-am fi dispuşi să i ne alăturăm.
Cimitirul animalelor face parte din romanele mai aparte ale lui King. E mai aparte pentru că, în esenţa sa, este un roman de dragoste. Sigur, opinia mea despre romanele de dragoste e şi ea cam aparte – adică accept ideea că un roman de dragoste trebuie să fie un pic melodramatic, că o poveste de iubire trebuie să se sfârşească tragic (reţeta clasică e cea din Love story), altfel nu ne-ar impresiona suficient, dar romanul de dragoste exemplar (din punctul meu de vedere) este Spuma zilelor, de Boris Vian (de preferat să-l citiţi în franceză, de dragul jocurilor de cuvinte).
Cimitirul animalelor este povestea lui Louis Creed şi a soţiei sale Rachel. Cei doi, împreună cu copiii lor, Ellen şi Gage, şi cu pisica Winston Churchill, se mută din Chicago în orăşelul Ludlow. Locuiesc într-o casă frumoasă, la marginea unei păduri – dar prin faţa casei trece o şosea pe care circulă cu mare viteză camioanele fabricii din oraş. Sunt fericiţi, au copii drăguţi – totul pare să fie perfect. Apoi aflăm că tatăl lui Rachel – un evreu habotnic – nu fusese de acord cu căsătoria lor şi-şi urăşte ginerele…
Vecinul celor doi – Jud Crandall – le devine prieten şi, în cursul unei plimbări prin pădure, le arată un cimitir al animelelor, în care copii din oraş îngroapă câini şi pisici (în marea lor majoritate călcate de camioanele care gonesc pe şosea).
Şi viaţa merge mai departe… Rachel şi copii se duc să-şi viziteze rudele din Chicago, iar Louis rămâne acasă, având în vedere relaţia cu socrul său. Şi se pomeneşte că motanul Churchill e călcat de un camion. Vecinul Judd, văzând că Louis e îngrijorat de posibila suferinţă a copiilor, care iubeau pisica, îi destăinuie un secret: dincolo de cimitirul animalelor se află un cimitir folosit cândva de triburile de indieni. Şi ce e îngropat acolo revine la viaţă…
Louis se duce şi înmormântează cotoiul acolo. Iar Churchill apare a doua zi. Pare viu, vânează şoareci, dar miroase urât şi e tot timpul morocănos. Și rău. Aşa că Louis începe să regrete că făcuse ceea ce făcuse.
Apoi lucrurile o iau razna complet.
Nu vă mai povestesc romanul. Merită să-l citiţi. E o carte tulburătoare şi este, după opinia mea, printre cele mai bune cărţi ale lui King. M-a făcut să mă gândesc deseori până unde poate merge dragostea şi, de fapt, m-a făcut să mă întreb ce este dragostea.