„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi“. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.
Fragmentele din Scrisorar par scrise de aceeaşi mână, încât, dacă nu ai recunoaşte decalajul de timp dintre cei doi, 
aşezarea într-un alt loc, al războiului sau al neliniştii din familie, ai confunda uneori semnatarii. Saşa degajă în cuvinte un optimism aparte, în ciuda experienţelor intime, a pierderii familiei, a amintirilor confuze din copilărie care revin în prezent şi în scrisorile sale. Pentru Volodia însă, percepţia vieţii se schimbă odată cu războiul, simţurile i se ascut în preajma morţii zilnice, scrisorile sale fiind singura formă de a ieşi din război şi de fi liber prin cuvinte. Deşi imaginile din război, bombardamentele, tifosul, dizenteria, răniţii, exploziile par a scoate scrisorile sale din zona inefabilului îndrăgostirii, percepţia primă este greşită: tocmai liniile îngroşate ale descrierilor, conştientizarea morţii îi fac scrisul mai adânc decât al Saşei, mai plin de înţelesuri şi nu de filozofii de viaţă:
„Uneori, toate acestea îmi dau impresia unui bal mascat bizar, toate aceste uniforme, podoabe, caschete, turbane. Pe vremuri, oamenii se costumau la carnaval pentru a păcăli moartea. Nu asta facem şi noi aici? Războiul nu înseamnă numai lupte, explozii, răni, înseamnă şi aşteptarea fără sfârşit, necunoscutul, blazarea“.
Dacă viaţa Saşei şi scrisorile ei curg odată cu timpul, cu naşterea sau morţile celor din familie, cu maturizarea ei firească, chiar dacă ea se află într-un fel de aşteptare continuă a lui Volodia, bărbatul e prins într-un timp istoric din care numai trecutul, omul către care îşi îndreaptă scrisorile, îl poate menţine viu, pe circuitul timpului şi al schimbărilor la care nu poate lua parte. Relaţiile umane se modifică în interiorul acestui timp, prietenia cu Chiril e simplă, dar consistentă, e confirmarea prin rezistenţă la moarte că poţi împărtăşi, de data aceasta, fără cuvinte, apropierea de celălalt. Familia i se pare îndepărtată, relaţia cu tatăl său inadecvată în prezent, fără a-şi găsi locul în cel de azi. Doar readucerea în prezent a întâlnirilor cu Saşa, a întâmplărilor împărtăşite demult, a gesturilor mărunte, a detaliilor corpului celuilalt mai pierd din singurătatea şi zbuciumul din afară al războiului.
Saşa îşi continuă viaţa fără schimbări majore, acceptă poate prea devreme şi prea tăcut moartea părinţilor, readuce în prezentul său relaţiile mamei pe care eşuează în a o înţelege, şi se dedică, fără prea multe întrebări, unei vieţi mărunte, de familie. În multe privinţe, personajul lui Şişkin se întâlneşte cu Femeia care aştepta a lui Andrei Makine, doar că Saşa e mult mai prezentă în destinul său, dispusă să continue şi fără Volodia pe care, chiar şi aşa, îl aşteaptă într-un alt timp al reîntâlnirii lor.
Nici epistole, nici scrisori, ci Scrisorar e alegerea traducătorului, Antoaneta Olteanu, pentru titlul în rusă al romanului lui Mihail Şişkin. Scrisorarul trimite, mai mult, la timpul din urma scrisorilor, la un prezent diferit pentru fiecare dintre semnatari. Poate de aceea nu are acelaşi înţeles cu ideea simplă a scrisorii, a corespondenţei temporale dintre cei doi. În cele din urmă, Volodia şi Saşa scriu nu pentru celălalt, ci pentru sine, pentru a se salva pe sine şi, în acest fel, şi pe celălalt, de ratarea prin timp.