Un discurs dintr-o bucată despre literatură, despre clişee literare şi scriitori într-un roman-dialog în care cuvintele se citesc cu sensul de bază, lipsite de conotaţiile inutile ale clasicizării unei imagini. Scriitura ca meserie impudică, ca „rezistenţă a unui individ la reaua-credinţă a mediului“ se construieşte în imaginea unui scriitor care descalifică existenţa prin toate punctele ei nevralgice.
Igiena asasinului este un schimb de replici continuu, un interviu sacadat al jurnaliştilor denigraţi şi anulaţi pe rând de un scriitor octogenar, bolnav de cancer, cu peste douăzeci de romane scrise şi cu opinii bizare, spuse cu indiferenţa şi 
superioritatea unui om care nu are nimic de pierdut. Ceea ce este de urmărit în acest roman este discursul însuşi, degajat şi curajos al scriitoarei belgiene pentru care, asemenea persoanjului său, impudicul face parte din actul scriitoricesc. Ironia şi sarcasmul planează în fiecare replică a lui Prétextat Tach, fie că e vorba despre imaginea minuţioasă, uneori grotescă a activităţilor domestice, fie că discuţia se intelectualizează printr-o intertextualitate evidentă. Trimiteri vizibile la problematica biografiei în literatură prin Proust şi Împotriva lui Sainte-Beuve, prin Céline şi Călătorie la capătul nopţii sau Hugo şi drama fiicei sale, Léopoldine. Nu lipsesc nici suprapunerea scriitură-sexualitate şi problematica feminităţii şi a feminismului în conversaţia care se derulează la iniţiativa diferiţilor jurnalişti, eliminaţi, pe rând, dintr-un dialog pe care nu îl pot controla.
Cea de-a doua parte a romanului, păstrându-şi construcţia schimbului de replici şi a interviului, oferă în lectură un iz de jurnalism de investigaţie, printr-o istorie detectivistă. Povestea şi contextul relaţiei dintre copilul Prétextat şi verişoara sa, Léopoldine, nu sunt departe de atmosfera idilică din Dafnis şi Chloe, rearanjate cronologic de o jurnalistă curioasă până la limita indecenţei. În acest punct, discursul despre literatură lasă loc literaturii prin rememorarea unei poveşti diafane, a unui jurământ de permanentizare în copilărie, şi a unui asasinat „benefic“ în momentul ieşirii din starea inocenţei. În acest punct, romanul nu se transformă într-un caz psihologizat amănunţit, asasinatul comis de scriitorul octogenar la vremea copilăriei nu devine un caz clinic. Transformarea este, surprinzător, în psihologia tinerei jurnaliste, care într-un mod deloc credibil, răzbună soarta fetiţei Léopoldine.
Două romane suprapuse într-un discurs antrenant, un interviu de 200 de pagini cu un scriitor ce anulează, treptat, orice limită permisă. O poveste secundă, pe linia lui Longos, cu un final bizar şi o echipă de jurnalişti care dovedesc, fiecare, că realitatea scriitorului şi convingerile sale sunt mai puternice decât ficţiunea prin care orice discurs jurnalistic prezintă istoria unui scriitor. Şi o scriitoare, Amélie Nothomb, care ar trebui, poate, menţionată mai des în clasamentele literare şi în recomandările de lectură.