Ultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, Femei albastre, readuce în proză analiza interioară şi diferite ipostaze ale personajului feminin. Chiar dacă pasajele de metaliteratură nu mai sunt obiectul de analiză al romanului, scriitura fină, aşezată, atent psihologizată este subiectul principal al acestui cumul cromatic de stări şi impresii.
Obsedat de apariţiile cinematografice ale actriţei Nicole Kidman, pe care o analizează până la cele mai fine linii ale trupului, personajul care trece prin 
oameni mai mult decât printre ei, analizând şi comparând fiecare femeie pe care o întâlneşte, pare într-o continuă interogaţie. Un roman fără o dezvoltare puternică a faptelor externe dar atent psihologizat prin prezenţa unor interogaţii feminine precum Ondina sau Ada Comenschi, Femei albastre revine la romanul simplu, uşor în lectură, fără impreviziuni postmoderne, dar mereu în chestionare a existenţelor interiore.
Mici descrieri ale situaţiei postcomuniste nu fac obiectul de discuţie major în acest roman şi nici nu pun în umbră chipul unui bărbat care se vede inconştient prin femeile pe care le cunoaşte într-un fel sau altul. De la atmosfera apăsătoare şi încărcată de plictis al unui oraş austriac, unde civilizaţia şi liniştea străzilor acoperă orice intenţie de ieşire din sine sau de viaţă trepidantă, personajul trece la spaţiul mai intim al colegilor de institut în care legăturile amoroase ies în faţa celor profesionale.
Spritul livresc şi cultural nu ocolesc nici acest roman al lui Gheorghe Crăciun, astfel că un simplu portret de femeie este o mică trecere în revistă a unei istorii culturale:
„…Ada, această femeiuşcă frivolă (sigur, sunt cât se poate de rău!), ajunsă mamă la nici douăzeci de ani, obsedată de Hélène Cixous, Maria Bonaparte şi de Luce Irigaray (dar cine mai sunt şi cucoanele astea de care îmi tot vorbeşte ea?), de studiile psihiatrice (…), de Anaïs Nin şi de micuţa japoneză împreună cu care Henry Miller l-a vizitat cândva, cu puţin înainte de moarte, într-un Paris fără iluzii şi fără splendoare, pe uriaşul Maurice Nadeau, (…)“.
Cu mult diferit de atent construitul Pupa russa, lipsit de nivele etajate, de planuri care să se intersecteze sau să se anuleze unele pe altele, ultimul roman lăsat în manuscris de Gheoghe Crăciun este poate apogeul scrierii sale tocmai prin fineţea descrierilor sau prin gustul povestirii. Maturitatea din spatele scrisului, ochiul scriitorului care nu mai este vizibil în prim-plan ca în romanele anteriore fac din Femei albastre un roman puternic, care se citeşte pe nerăsuflate. E interesant de urmărit evoluţia acestui scriitor care, de la Compunere cu paralele inegale a trecut la Frumoasa fără corp şi apoi la Pupa russa, jucându-se şi experimentând cu diverse strategii naratoriale, pentru ca la final, în romanul de faţă, să se aştearnă liniştea şi maturitatea analizei psihologice.