Prin 1995, Mary Doria Russell, doctor în antropologie și profesor universitar, a rămas – în urma unui șir de coincidențe – fără contract cu vreo Universitate și fără posibilitatea de a încheia vreunul până când nu începea următorul an universitar. Și atunci doamna profesor a decis să-și permită o vacanță adevărată, o vacanță în care să nu mai aibă nici o legătură cu profesia sa, o vacanță în care să scrie un roman SF, dar nu unul oarecare, ci unul în care să trateze tot felul de teme care o preocupau, cum ar fi în ce fel s-ar înțelege oamenii cu o specie extraterestră, sau cum ar putea să suporte un preot iezuit un șir de nedreptăți flagrante din partea lui Dumnezeu, sau ce ar putea să simtă o evreică sefardă pentru un preot de origine spaniolă… și alte multe lucruri de felul ăsta, care colcăiau prin mintea unei profesoare lipsită de activitate.
Trebuie să spunem că doamna Russell nu fusese interesată în mod deosebit de literatura SF și nu mai scrisese vreun text care să aibă de-a face cu acest 
gen. Mai mult, romanul pe care intenționa să-l scrie – și pe care l-a scris – nu respecta canoanele SF-ului și nu a fost publicat de o editură specializată în science fiction. Abia după ce Pasărea Domnului a avut succes și după ce a primit o serie de premii (îndeosebi din Europa), fanii genului s-au pomenit că pe firmamentul lor apăruse o nouă stea. Spre meritul său, doamna Russell și-a văzut de treabă, a scris și o continuare a romanului și s-a ferit să aibă de-a face cu comunitatea fanilor SF.
Ca atare, e dificil să discuți despre această carte din perspectiva unui cunoscător al SF-ului. Sigur, există un mesaj recepționat din cosmos, există o expediție către planeta pe care se pare că exista o inteligență suficient de dezvoltată încât să trimită un mesaj în cosmos, există contact între oameni și extratereștri…
… dar, din punctul de vedere al autoarei, acestea sunt lucruri care se întâmplă, adevăratele probleme sunt altele, pe care cititorul le va descoperi treptat și le va înțelege (sau, mai bine zis, va înțelege că acestea sunt temele la care trebuie să mediteze) abia în final.
Și acțiunea cărții se desfășoară într-un mod mai ciudat: se povestesc, alternativ, evenimente din 2019, când este recepționată o transmisiune muzicală din vecinătatea stelei Alfa Centauri; și de după patruzeci de ani, când singurul supraviețuitor al expediției este adus pe Pământ și se încearcă să se afle de la el ce se întâmplase cu ceilalți participanți.
Pentru ca totul să fie mai interesant, expediția fusese organizată de ordinul iezuit, dar la ea participaseră și persoane laice; iar ancheta finală este condusă de autoritățile ordinului.
Într-un fel, autoarea (născută într-o familie catolică și educată ca atare, dar care își pierduse credința în adolescență) încerarcă să își lămurească probleme de fond ale credinței. Călugării ei sunt, în majoritate, oameni moderni, care îmbină religia cu acțiuni sociale. Nu există o respingere intrinsecă a bisericii sau a credinței în general, ci doar o serie de întrebări – la care nu sunt oferite răspunsuri.
Cunoștințele de antropologie ale doamnei Russell sunt impresionante, iar modul în care domnia sa își imaginează organizarea socială și evoluția socială a extratereștrilor e compleșitoare.
Însă farmecul de netăgăduit al cărții – confirmat de o mulțime de critici și de reacțiile cititorilor obișnuiți – constă în credibilitatea personajelor sale, în comportarea lor extrem de omenească. Contează mai puțin dacă povestea este SF, dacă povestea este credibilă din punct de vedere SF. Contează și mai puțin faptul că avem de-a face cu preoți iezuiți ce se amestecă în lumea științei. Contează doar faptul că povestea e scrisă cu talent și că ne face să ne implicăm sufletește.
Avem de-a face cu o poveste despre oameni, pe care pot s-o citească și amatorii de literatură SF, și cei care nu gustă o asemenea literatură. Există în paginile ei o anumită sensibilitate tipic feminină, o anumită discreție care o să vă placă…