O dragoste ar fi rămas o banală poveste despre un bărbat educat, din lumea bună, tras pe sfoară de abila vânzătoare de plăceri, dacă nu şi-ar fi băgat coada un scriitor priceput într-ale capcanelor afective, atât de bine întoarse pe toate părţile în literatura italiană postbelică, adânc înfiptă-n mâlul fertil al influenţei freudiene. Dino Buzzati face parte din generaţia literară dezvoltată în paralel cu marea cinematografie italiană, tributară neorealiştilor Vittorio De Sica sau Federico Fellini.
Acest roman este un deliciu pentru cei pasionaţi de analiza jocurilor psihologice îndelungate, apărute unde toata lumea se aşteaptă mai puţin şi unde interacţiunile sunt pasagere: în lumea bordelurilor clandestine. Acolo suflet nu se pune, ci doar plăcere şi fetişuri, satisfăcute în anonimat. Cititorul va fi surprins plăcut de observaţiile incisive legate de comportamentul uman implicat într-un act de vanzare-cumpărare având nuanţele frivole şi ţipătoare ale degradării voluptoase, care-i vor aminti de analiza necruţătoare a relaţiilor dintre sexe, întâlnită în romanele şi povestirile scrise de Alberto Moravia.
La vremea ei, cartea O dragoste era considerată un act de curaj. A fost lansată într-o perioadă în care se interzisese prostituţia în Italia, iar orice femeie demascată şi bărbat prins în alcovul interzis riscau să fie implicaţi într-un scandal public, moralizator, dacă unul dintre protagonişti făcea parte dintr-o familie celebră mai ales datorită unei bune reputaţii. Dino Buzzati aborda în anii ’60 un subiect considerat tabu, prin care demasca pe de-o parte ipocrizia colectivă şi viata ingrată a vânzătoarelor de plăceri, pe de altă parte încerca să readucă la suprafaţă, într-o lumină diferită, complexele, însingurarea şi teama de batrâneţe a unui burghez care-şi găseşte mereu evadarea în umbra vulgară a unei educaţii rigide.
Antonio Dorigo avea tot ce şi-ar fi dorit un bărbat de succes în Italia anilor ’60, mai puţin încrederea în talentul de seducător, o armă esenţială din arsenalul masculului Alfa dintr-o societate (încă) machistă. De meserie arhitect, hâtru în relaţiile de camaraderie şi purtător de vorbe alese corect la momentul potrivit, era, în schimb, un timid incurabil în faţa unei femei ce-l atrăgea, de aceea se abonase de ceva timp la bordelul clandestin al doamnei Ermelina, oficial, modistă de lux, în secret, o proxenetă ceva mai şcolită şi manierată, beneficiind şi de protecţia masculilor sus-puşi ce-i treceau pragul. Din când în când, Antonio mai desena şi costume pentru balerinele de la Scala, locul unde activează una dintre noile trufandale găsite în “boutique-ul” Ermelinei. O cheamă Laide, iar după repetiţiile de la Scala mai lucrează cu jumatate de normă în cabaretele underground şi în cea mai bine văzută casă de toleranţă din Milano.
Spre deosebire de celelalte fete cunoscute de Antonio prin intermediul codoaşei Ermelina, Laide nu era înzestrată cu alura ispititoare şi lascivă a unei profesioniste asumate. Dimpotrivă, corpul ei de adolescentă (era încă minoră), graţia de balerină, trăsăturile de madonna renascentistă, chipul de lolită neştiutoare şi expresia subtilă de nimfetă dispreţuitor-sfidătoare o transformau într-o prezenţă năucitoare pentru bărbatul obişnuit cu femeile care, odată vândute, se dovedesc a fi uşor de ghicit. În schimb, Laide avea o fragilitate înşelătoare, uşor de călcat în picioare de un client înfumurat dacă n-ar fi avut mimica impusă de un joc dublu în care aparea când ademenitoare, când rece, asemenea unei răsfăţate pline de toane. Cel puţin aşa o percepea noul său client, arhitectul Dorigo. Pentru acesta, lumea în care o întâlnise pe Laide avusese dintotdeauna un farmec mistic, de fruct oprit. Educaţia cu tentă religioasă l-a învăţat că femeile considerate uşoare practică un ritual senzual interzis, de aceea le privea de parc-ar fi fost nişte preotese aparţinând unei caste damnate şi fascinante, în acelaşi timp.
„El o iubea pentru ea însăşi, pentru ceea ce repreazenta ca femeie, ca aiureli, ca tinereţe, ca prospeţime populară, ca viclenie, ca neruşinare, ca sfidare, ca libertate, ca mister. Era simbolul unei lumi plebee, nocturnă, veselă, vicioasă, demenţial de activă şi sigură pe ea care fremăta de viaţa nesăţioasă în jurul plictiselii şi respectabilităţii burgheze. Era necunoscutul, aventura, floarea străvechii cetăţi ivită în curtea unei vechi case rău famate printre amintirile, legendele, păcatele, umbrele şi secretele oraşului Milano“.
Sub privirile captive, Laide se transformă într-o fiinţă cameleonică, indiferentă, cochetă, ingenuă…şi lista metamorfozelor feminine poate continua. Pentru a se feri de încurcătura emoţională pusă la cale de farsa îndrăgostirii, protagonistul simulează pentru sine dispreţul faţă de femeile care se vând. Şi-o închipuie pe Laide condamnată la umilinţe, la un anominat degradant şi nesfârşit de clienţii prea grăbiţi pentru a-i oferi un preludiu liniştitor, în semn de respect pentru o urmaşă a Evei. Totuşi, fiecare întâlnire lasă în urmă tot felul de amănunte despre trecutul balerinei devenite o vânzătoare de plăceri, încât acesta se întreabă cât este adevăr şi cât este închipuirea unei mitomane fără scrupule.
„Laide, făptura umană (…) cu toate amintirile ei de fetiţă, vise, emoţii, griji şcolare, dorinţe de jucării şi de rochii frumoase, zilele de sărbătoare începute cu speranţe şi isprăvite cu dezamăgire seara în cămăruţa amărâtă fără ferestre, cu lumea ei nesfârşită de amintiri, realităţi, speranţe, pantofiori prăpădiţi, lenjerie cusută în casă, iluzia că e deosebită, destinată atenţiei domnilor, în stare să le aprindă dragostea, în schimb nimic, aceasta minunată faptură, expusă cererii şi ofertei pieţei, proxeneta care spune: aş avea o copilă pe placul dumneavoastră, brunetă, subţire, plină de pofte, merge? Şi el care spune speram că n-o să fie ca ultima dată, ultima dată a fost o bleagă…“
Treptat, dispreţul se transformă în compasiune şi în imaginile unei poveşti desprinse parcă din peliculele italiene despre mizeria periferiei italiene dupa cel de-al Doilea Război Mondial. Fantezia lui Antonio ar fi distribuit-o pe Laide în locul Sophiei Loren, ce interpreta rolul inocentei sărace din Căsătorie în stil italian (De Sica), nevoite să-şi negocieze farmecele în vintrele marelui oraş. Pentru a reface perfect un decor neorealist, dezolant, memoria îi readuce în minte clipa în care ar fi zărit-o pe Laide ieşind chiar dintr-un gang ce ducea spre locuinţele mizere de pe Via Garibaldi, cu luni înainte de-a o cunoaste la bordelul doamnei Ermelina. O victimă sau o fiinţă şireată? Cele două faţeţe se tot înlocuiesc una pe cealalaltă în imaginaţia burghezului îndrăgostit de trufandaua interzisă. Laide se infiltrează febril în mintea şi în corpul său, precum obsesia prelinsă malign.
„Captiv într-o iubire falsă şi anapoda, creierul nu-i mai aparţine, Laide a intrat înăuntru-i şi i-l soarbe. În cel mai ascuns meandru al creierului, în orice tainiţă şi ascunziş subteran în care ar încerca să se pitească în căutarea unei clipe de răgaz, acolo în adânc, o găsea întotdeauna pe ea…“
Deşi nu stăpânea arta colegelor mai vechi, Laide îl prinde în capcana tachinărilor şi a unor amânări bine calculate. Devine frumuseţea închegată a vulgului frenetic şi lasciv, mereu interzis unui burghez care ţine la reputaţia lui. Să fie o cursă pusă la cale de tânăra cu privire feciorelnică, dar iniţiată deja în tehnica escrocheriilor sentimentale, sau, de fapt, capcana va fi întinsă chiar de mintea protagonistului, captiv într-o viaţă amoroasă dominată mai ales de neîncrederea în sine, de interdicţiile din adolescenţă şi de o mare singurătate?
Scriitorul italian stie cum să transforme nişte personaje aparent plate în apariţii pline de secrete, care preferă o viaţă dublă. Relaţia dintre Antonio şi Laide are comicul unei poveşti în care burghezul plictisit este păcălit de tânăra ce-i ghiceşte destul de uşor punctele vulnerabile. Dino Buzzati a mai ţinut să adauge profunzimea unor trăiri necunoscute, ivite la fiecare sfârşit de pagină dusă până la capăt, si încărcătura psihologică a schimbului de roluri dintre călău şi victima fragilă, dintre sclav şi plătitor. Cele două personaje străbat un drum întortocheat, de la romantismul găsit într-un loc decadent la masochismul afectiv.