Deși re-vizitarea, măcar periodică, a clasicilor este extrem de importantă pentru experiența noastră de creație, veritabila șansă a genului pe care îl discut rămâne schimbarea. Oricât de interesante și demne de admirație, modelele „clasice” nu constituie o piedică pentru elanurile literaturii de azi, chiar dacă am fi tentați să exersăm, ca în vechile școli de pictură, reproducerea unor trăsături de penel datorate cutărui Maestru, în vederea perfecționării propriei noastre măiestrii.
De altfel, putem constata cu ușurință că în SF asemenea reveniri la marile surse sunt destul de rare, iar veritabilul pericol îl constituie nu vreo resurgență a rutinei și manierelor clasice, ci tentația multora de a-și lua drept modele scrierile de succes comercial, cu bunele și relele lor, îndemnând la imitații ieftine, cu atât mai ieftine cu cât aceste produse ale industriei și reclamei nu reprezintă nici ele, adesea, decât cópii ale cópiilor, desene grăbite după șablon. Poate că aici ar trebui să căutăm și explicația proliferării excesive a rețetelor fantasy, a „harrypoterismelor” travestite în haine SF, cum le numea la un moment dat, dezamăgit, criticul Cornel Robu.
Și tot aici am afla, cred, mecanismul psihologic al sumisiunii față de ficțiunea anglo-saxonă de masă, fie ea literară, fie pur inflaționistă și deliberat marginală. Un mecanism corelat cu cealaltă parte a fenomenului, ținând de agresivitatea comercială și de orgoliul imperialist. Altfel n-am putea înțelege criticile formulate de scriitori notorii, ca Stanislaw Lem, sau de mari cunoscători și iubitori ai SF-ului în varianta sa multiculturală, precum universitarul californian George Sluser și francezul Jean-Pierre Laigle (Moumon). Întrebat cum ar descrie SF-ul francofon în contextul globalizării mondiale, acesta din urmă nu ezită să-l prezinte drept „un SF asediat”, întrucât globalizarea poartă însemnele influenței americane și ale zdrobitoarei tendințe anglofone, văzute – ca să citez mai departe dintr-un interviu – ca un „compresor care nivelează totul peste tot unde a fost impus ultra-liberalismul «made in USA», doctrină ce foloseşte engleza ca vehicul cultural”.
Dar nu despre o metamorfozare a SF-ului românesc în SF american mi-am propus să vorbesc aici, deși avem și noi autori dispuși să-și caute norocul producându-și textele direct în limba engleză, iar alții, mai mulți și mai neîncrezători în propriile exerciții pe teren lingvistic străin, mulțumiți să transcrie exercițiile invidiate de peste Atlantic în compoziții date drept autentic românești. Metamorfoza urmărită de mine se rezumă la o stare evolutivă oarecum naturală a anticipației noastre, manifestată în sfera valorilor literare și nu în cea a veleităților încurajate în zorii literaturii române moderne prin sloganul ultrapermisiv „scrieți, băieți, numai scrieți”, pentru ca nu peste multă vreme acesta să fie corectat prin observația de bun simț că traducerile (inclusiv producțiile „originale” realizate, cum am spune astăzi, după metoda copy-paste) „nu fac o literatură”.
Să rămânem, deci, la cele care fac o literatură, iar istoricul domeniului are destule argumente pe care să se sprijine. Analizând opere și fixându-le locul în timp, el va constata nu doar că scrierile acestea sunt marcate de momentul ecloziunii lor, ci și semnele schimbării. La fel ca restul literaturii, ca întreaga creație artistică, SF-ul suferă transformări inevitabile. Unele sunt cauzate de tot mai rapidele evoluții din sfera științelor care-i asigură conținutul tematic special, motivele proprii, relația cu lumea înnoită a actualității și relația cu o lume și mai tulburătoare pe care genul se străduiește s-o anticipeze prin extrapolări și chiar prin invenții riscate, verosimile totuși în perspectiva unui viitor modificat la modul dramatic față de prezent.
Alte schimbări se manifestă la nivelul scriiturii, fiindcă nici tehnicile literare nu rămân încremenite, într-o lume pe care generațiile anterioare n-ar mai fi capabile s-o înțeleagă, iar cele ce ne urmează au toate motivele să ne privească și pe noi ca pe niște fluturi în insectar. Cu o jumătate de secol în urmă, SF-ul românesc părea fericit să poată introduce în scenă motive simple, descrise în abordări liniare, fiindcă toate acestea păreau (unele chiar și erau) noi, gata să-și ocupe locul într-un fel de tabel al lui Mendeleev rezervat lor în arhitectura genului. S-a putut vorbi atunci de „roboți sentimentali”, de structuri mecanice cu creier uman transferat (ca prefigurări discrete ale ciborgului), de mutanți nemuritori, de expediții cosmice mai mult sau mai puțin traumatizante psihic, toate acestea uimind cititorul din epocă prin insolitul lor cuceritor. În acel emoționat orizont de așteptare, o descriere simplă și o rezolvare rapidă a temei erau, de regulă, condiția literară necesară și suficientă. Între timp genul a evoluat, și-a descoperit resursele combinatorii, avantajele desfășurărilor ample, precum și plăcerea de a experimenta efecte artistice noi: unele, impuse de o mai generală basculare a modernității spre postmodernitate și spre cine știe ce alte virtualități ale expresiei literare ne mai așteaptă în viitor.
Pentru SF, evoluția aceasta a venit și prin racordarea la tendințele curente din experiența mondială a genului. În spațiul anglo-american, postmodernitatea SF-ului a primit un aspect cyberpunk, steampunk, după care o întreagă avalanșă de „punk”-uri caută să împingă schimbarea cât mai departe. Asta nu înseamnă că pe toboganul acesta se poate aluneca la infinit, deoarece schimbarea de dragul schimbării nu se va impune niciodată peste schimbarea necesară. La noi, cine s-a inspirat din tehnicile cyberpunk a dat scrieri memorabile numai în măsura în care un autor sau altul s-a dovedit cu adevărat talentat, asimilând modelele și străduindu-se să compună scrieri străbătute totuși de un suflu original. Și n-aș spune că noutatea asta a eliminat șansa anticipației de a produce texte valoroase în prelungirea liniei clasice, ieșind însă din corsetul de imaginație al etapei mai vechi, adaptându-se la stimulii și la provocările momentului actual.
Moderni, postmoderni, post-post, scriitorii adevărați au servit și servesc mai departe realizarea acestui proces de metamorfoze necesare, prin care genul nostru își asigură nu supraviețuirea, cum ar crede firile sceptice „cu program”, ci chiar împlinirea tematică și stilistică, fără de care literatura contemporană n-ar avea motive să conteze și pe realizările lui, așa cum contează în fond pe progresul tuturor celorlalte forme, genuri și specii cu care își caută propria metamorfoză necesară, acum, în plin secol al XXI-lea.
Cu acest material, ciclul meu de eseuri rezervate discutării SF-ului în BookMag ia sfârșit. Problemele abordate au fost numeroase, dar poate că și mai multe rămân pentru cei ce vor dori eventual să le dezbată de acum înainte. Nu pot pune, însă, punctul final înainte de a-mi exprima gratitudinea pentru calda înțelegere și răbdarea administratorului acestei publicații electronice, doamna Virginia Costeschi, cea care mi-a acceptat proiectul și i-a urmărit pas cu pas înfăptuirea. Un gând senin de recunoștință și cititorilor lecțiilor mele oarecum specializate.