Søren Sveistrup este un scenarist apreciat la nivel internațional pentru filme și seriale TV care au avut succes internațional. Din 2007 până în 2012, Sveistrup a fost creatorul și scenaristul serialului The Killing, care a câștigat mai multe premii internaționale, a fost vândută în peste o sută de țări. Sveistrup a fost, de asemenea, creatorul/scenaristul serialului dramatic Nikolaj and Julie, care a câștigat un Emmy în 2003. A scris scenarii și pentru lungmetraje, cum ar fi The Day Will Come (2016), și adaptarea celebrului thriller polițist al lui Jo Nesbø, Omul de zăpadă. De asemenea, a scris cel mai bine vândut roman international al anului 2018, Omul de castane, care a fost publicat în peste 40 de țări și adaptat într-un serial TV pentru Netflix. Iată un interviu cu autorul, realizat în perioada pandemiei.
Cum v-ați îndrăgostit de literatură și scris?
În copilărie am citit mult crime, mai ales Agatha Christie, romanele cu Sherlock Holmes, dar pe atunci nu mă visam scriitor. Mai târziu am studiat Literatura la Universitatea din Copenhaga. Serile mă duceam și închiriam filme, pe care le vedeam împreună cu prietenii mei. Pe atunci nu știam că poți scrie scenariu de film. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că există Școala Daneză de Film. Așa că i-am urmat cursurile și am devenit scenarist. Îmi place foarte mult, pentru că este muncă de echipă, lucrezi cu regizorul, actorii. Mi s-a potrivit meseria aceasta mulți ani, dar apoi, după numeroase filme și seriale TV, am decis că e momentul să încerc să scriu un roman.
Pe când eram la universitate mi-aș fi dorit să scriu un roman, dar nu aveam ce trebuie, nu știam cum să scriu. Așadar, m-am întors la scris și așa a apărut Omul de castane, care este primul meu roman.
Cum a fost experiența scrierii unui scenariu de film?
A fost fantastic, pentru că de obicei, atunci când ești tânăr nu ești obișnuit să fii auzit, să ți se dea atenție. E greu să te impui ca scenarist în industria filmului. Am fost foarte, foarte fericit când s-a întâmplat. E dificil pentru că mulți oameni vor să fie scenariști, actori sau regizori. Nu știu cum e în țara dvs., dar în Danemarca e o competiție acerbă, aș spune, așa că atunci când ai succes, ești foarte fericit.
Așadar, ați scris scenariul pentru The Killing, un serial TV extraordinar, dar care are două versiuni, daneză și americană. Nu am văzut niciuna dintre versiuni – avem Netflix, dar serialul nu e în oferta curentă – însă am citit despre ele și am înțeles că versiunea daneză este mai profundă, mai detaliată și este mai veridică. Acestea sunt impresiile criticilor. Versiunea americană este mai scurtă și rezolvă crimele mai rapid. Presupun că ați văzut ambele versiuni.
Nu… evident, am văzut versiunea mea, cea daneză, dar din versiunea americană am văzut două sau trei episoade. Versiunea americană era în producție în aceeași perioadă în care eu scriam la sezoanele 2 și 3 ale serialului The Killing. Prin urmare, era prea debusolant să urmăresc versiunea cealaltă. E dificil pentru mine să evaluez producția americană versus cea daneză. Am fost foarte mândru că americanii au făcut un remake. Nu se întâmplă prea des să vinzi un remake al unui serial TV danez. Așa că m-am bucurat mult. Însă am remarcat că vor să ducă povestea în altă direcție, care mie nu mi s-a părut la fel de ofertantă precum cea daneză. Am un mare respect pentru versiunea americană, pentru că au făcut eforturi, s-au străduit să iasă un serial foarte bun. Am auzit că serialul a avut mare succes în Statele Unite. Dar versiunea daneză era copilul meu, așa că sunt atașat de ea.
Mă bucur că ați aflat că este mai profund, mai detaliat… a însemnat foarte mult la vremea respectivă, pentru că nimeni nu credea că va fi un succes internațional. Cred că după The Killing și Borgen, în afara Scandinaviei oamenii au început să urmărească serialele daneze subtitrate, ceea ce nu făceau. Sunt foarte mândru de acel serial, a ieșit foarte bine.
Credeți că scandinavii au un talent special în scrierea de povești crime, pentru că Nordic Noir este un curent literar impresionant, iar filmele de gen au mulți fani în toată lumea?
Cred că aveți dreptate, scrierea de povești crime este o tradiție scandinavă foarte importantă și cred că are de-a face cu percepția socială. Aproape toate țările scandinave au o tradiție social-democratică, iar scriitorii valorifică asta. Nu e vorba doar despre a descrie crime, ci și despre cum o societate poate produce infractori, cum o societate naște un infractor. Când treci de la copilărie la maturitate, ce se întâmplă în locul în care trăiești, în ghetou, unde nu ai parte de educație, ce se întâmplă cu școala… Toate acestea contează. Cred că mulți autori scandinavi de crime au fost și sunt conștienți de tot ce au scris, mai ales Stieg Larsson, în perioada contemporană. E o lungă tradiție.
Documentându-mă pentru acest interviu, am găsit un citat de-al dvs. din Evening Standard: Puteți spune că Nordic Noir este despre violență și sânge, dar este și despre sentimente, despre care eu scriu. Fără ele, nu ai de ce să scrii ceva. E foarte frumos, dar aș vrea să îl explicați cititorilor români.
Pentru mine, o poveste crime este întotdeauna un mister, despre încercarea de a rezolva un mister. Dar ca să simți ceva, trebuie să ai sentimente pentru victime, familii. Sunt romane, filme, seriale TV care nu te fac să simți nimic. Vezi că e sângeros sau înfricoșător, dar atât. Când scriu, eu încerc să scot la suprafață emoția, sentimentele – ce simt pentru victimă, pentru părinți, pentru rude, în The Killing, în special în primul sezon, dar și în celelalte. Când e vorba de o crimă, descrii de obicei cum vin detectivii și bat la ușă și anunță familia, apoi investighează și probabil nu mai vezi acea familie. Eu m-am gândit că e un tablou nerealist. Pentru mine emoțiile sunt importante, chiar și acum, când scriu ceva nou, încep cu o emoție, un sentiment. Nu funcționează și nu are sens să rămână doar în mintea mea. Dacă simt nevoia să o scriu, devine mai puternică, trebuie să fie acolo. Fără sentimente, povestea nu are rost.
De la ce a pornit Omul de castane? Care a fost prima idee?
Nu a fost tocmai o idee. M-am dus la grădiniță să îmi iau mezinul – știți cum sunt grădinițele, inocente, amuzante, zone de confort și siguranță – era toamnă și copiii stăteau în jurul mesei și încercau să asambleze omuleți de castane. E o tradiție scandinavă, înfigi bețe de chibrit în castane și faci omuleți sau animăluțe. Așadar, fiul meu și colegii lui lucrau și cântau – nu o să vi-l cânt – dar e un cântec foarte drăguț, care spune ”Omule de castane, intră” – e o invitație, copiii invită o creatură necunoscută. Pot să cânte și despre Omul de mere, pot să îi dea multe nume. Eu m-am înfiorat. Când un adult aude așa ceva, înțelege lucrurile altfel, nu doar inocent. În ziua aceea poate am fost nervos sau anxios, dar mi s-a părut îngrozitor. M-am speriat de Omul de castane.
A rămas undeva în mintea mea ceva legat de omulețul de castane, zona crepusculară dintre copilărie și maturizare. Când eram mic și stăteam în pat, mă îngrijoram din cauza a ceea ce s-ar fi putut ascunde sub pat, în dulap, după ușă. Sentimentul acela mi-a revenit când am auzit cântecelul cu Omul de castane. Aceea a fost imaginea, iar mai târziu, din întâmplare, am citit un reportaj despre relele tratamente la care erau supuși copiii danezi și cum guvernul încerca să mușamalizeze situația. Iar asta a devenit parte a investigației din romanul Omul de castane.
Îmi amintește de autoarea britanică Ruth Ware, care a scris un roman cu titlul Într-o pădure întunecată pornind tot de la un cântecel pentru copii. E straniu cum un cântecel drăguț din copilărie devine un mesaj teribil la vârsta adultă.
E ciudat, dar e clasic, nu știu de ce se întâmplă. Poate că apare când ne dorim să nu li se întâmple nimic neplăcut copiilor noștri. Când auzi un astfel de cântecel îți amintește de inocență, de propria copilărie, nu vrei să întinezi inocența, vrei să o păstrezi așa. Dar e o iluzie, pentru că pe măsură ce creștem ne pierdem această inocență, unii mai mult, pentru că suntem ființe sexuale. Tot ce ține de copilărie e cumva sacru și special. Poate modul în care am crescut m-a făcut sensibil la copii și la ceea ce simt ei.
Acțiunea e la prezent în roman, un mod foarte inteligent de a întreține tensiunea. Aveam impresia ca Omul de castane e la ușa mea. În același timp, este o alegere diferită față de scrierea clasică de roman crime. De ce ați ales așa?
Cred că din două motive. Primul este că atunci când scriu pentru filme sau seriale TV, întotdeauna folosesc timpul prezent. Mi se pare firesc. Al doilea motiv este că astfel crește dramatismul, pentru că nu mai ai niciun filtru. Dacă e la timpul trecut, s-a întâmplat deja și povestitorul trebuie să fi supraviețuit, pentru că el e cel care relatează. Dacă se întâmplă chiar acum, nu poți prevedea cum se va sfârși. Mă bucur că ați înțeles asta și ați văzut efectul, asta era intenția mea. Și eu simt la fel când citesc romane.
Sunt, în Omul de castane și The Killing, detalii din biografia dvs. Poate că fiecare scriitor face asta cu opera sa. Dvs. ce ați ales să puneți, mai ales în Omul de castane?
În Omul de castane… probabil că sunt multe detalii care-mi aparțin, dar este și ceva la care tind să mă întorc, pentru ca apare și în The Killing. Are legătură cu familiile care au suferit pierderi. În Omul de castane este o familie care crede că fiica le-a fost ucisă și încearcă să trăiască cu această dramă teribilă. Cu mulți ani înainte s-a întâmplat ceva și în familia mea, un eveniment trist, care mi-a sfâșiat inima atunci. Eram tânăr, aveam 20-21 de ani și mama a murit. Am simțit că totul se prăbușește. A durat mulți ani până să reușim să mai fim o familie, până am reușit să mă adun. Cred că e un sentiment foarte profund și sunt foarte sensibil la familii care suferă o pierdere și încearcă să îți revină. Pot să văd asta ca pe un tipar în lucrurile pe care le fac. Am un mare respect pentru astfel de situații pentru că știu, din proprie experiență, cât de greu este să îți revii.
Pe de altă parte, detectivii din poveștile mele sunt cumva… se găsesc într-o dilemă. Care este universală: putem face lucruri să ajutăm oamenii, să ne ajutăm între noi, ori putem să trecem nepăsători. Pentru mine e o dilemă cotidiană: ar trebui să întoarcem spatele lumii și să nu ne pese, pentru că e plină de idioți, ori ar trebui să continuăm să încercăm să facem ceva? Eu am această dilemă în fiecare zi.
Îmi plac foarte mult detectivii Naja și Mark Hess, sunt foarte veridici, le poți vedea poveștile de viață dincolo de investigația polițienească. Și e impresionant pentru cititor să vadă omul din spatele profesiei.
Mă bucur să aud. Uneori mă gândesc că poate e prea multă viață privată în romanele polițiste și ar trebui să existe un echilibru. Cred că cel mai important lucru în descrierea personajelor este să înțelegi că fiecare om are suferințele sale – detectivii, eu, dvs., toată lumea. Viața e o luptă și uneori e dureroasă. Asta e. Mi se pare firesc să vorbesc sau să scriu despre asta, pentru că asta simt despre propria viață și personajele principale pe care le creez sunt de obicei așa. Asta-i viața.
Omul de castane are o continuare și sper ca domnul Hess să ajungă totuși la București, pentru că nu știm dacă să-l așteptăm sau nu. De ce ați ales Bucureștiul și ce știți despre România?
Pentru danezi, Bucureștiul e foarte îndepărtat și am vrut ca Hess să plece departe de Copenhaga. E genul de tip care se autoexilează. Nu vrea să fie aproape de casă, fuge. Iată de ce. Dar și pentru că are un anume exotism Bucureștiul. Nu am fost niciodată acolo, dar îmi imaginez că e un loc unde te poți pierde, ca scandinav. Așa că mi s-a părut un loc exotic în care să-l trimit pe Mark Hess.
Vă așteptăm la București, avem multe locuri interesante, mâncare bună, femei frumoase, infracțiuni… puteți găsi orice aici.
O să vin cândva, da.
Cum vedeți entertainmentul și lumea editorială post-pandemie?
Autorii pot continua să scrie și editurile să publice. Vor fi lucruri care nu se vor mai putea face, dar oamenii vor iubi în continuare lectura și poveștile. Dacă vorbim de filme și seriale TV, e o situație mai dificilă, pentru că nu poți filma fără să ai controlul – trebuie făcute teste tot timpul. În filme și seriale oamenii stau foarte aproape unii de alții, au roluri, se ceartă, se bat, fac amor etc. Și dacă nu poți filma o astfel de scenă, ce-ți rămâne de făcut? În Danemarca încercăm să evităm… o echipă de filmare pentru un film sau un serial TV poate fi izolată pe durata filmărilor și iată o cale de a continua lucrurile. Știu sigur că platforme gen Amazon, Netflix, HBO au nevoie de materiale noi mai mult ca oricând. Cu toată lumea izolată, consumul TV crește, pentru că toți ne ducem pe aceste platforme, într-o lume fictivă. În aria mea profesională nu sunt mari schimbări, așteptăm să reluăm filmările. Dacă nu, mă întorc la romanele mele. E o situație teribilă pentru toată lumea și încă nu pot înțelege ce se întâmplă, e aproape SF. Sper ca într-un an să avem un tratament.
Foto S.S: Mogens Engelund – Own work, CC BY-SA 3.0