Cât de benefică este sinceritatea într-un cuplu? Care îi sunt limitele? Poți să fii inconfortabil de sincer cu celălalt sau inconfortabil de insistent în a-i afla secretele partenerului? E bine ca fiecare să aibă zona sa de siguranță, în care e doar cu sine?
Întrebări dificile pentru cuplurile din secolul al XIX-lea și la fel de inconfortabile pentru contemporani. Astăzi pledăm pentru sinceritate deplină în cuplu, pentru dezvăluirea unor adevăruri incomode, dar în același timp ne dorim ca fiecare partener să aibă o zonă și un timp doar pentru sine. Greu de împăcat onorabil aceste poziții extreme. Tocmai asta încearcă să facă Aurora Liiceanu în cea mai recentă carte a sa, Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu, apărută la Editura Polirom. Pornind de la analiza unor cupluri celebre în istorie – Dora Black și Betrand Russell, Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, Sofia/Sonia Behrs și Lev Tolstoi – Aurora Liiceanu decodează rețeta iubirii prin prisma sincerității și a acelui dezirabil ”împreună până când moartea ne va despărți”.
Cea mai interesantă parte a lucrării mi s-a părut cea dedicată cuplului Sofia/Sonia Behrs și Lev Tolstoi, nu doar pentru că este vorba despre un titan al literaturii universale, ci pentru că autoarea a reușit să reîmprospăteze informații pe care aparent toată lumea le știe despre familia Tolstoi, fie din presă, fie din diverse biografii sau din memoriile scriitorului. Dintotdeauna, vocea lui a fost cea mai răsunătoare – nu doar pentru că avea toate atributele celebrității în antume și postume, ci și pentru că vocea masculului o depășește în forță pe cea a femelei. Astfel că apariția jurnalelor soției lui Tolstoi a fost, tardiv, o surpriză pentru toată lumea.
”În anul 2010, Alma Books a publicat, într‑un volum de 650 de pagini, jurnalele Sofiei, având o introducere scrisă de Doris Lessing, scriitoarea britanică laureată cu Nobelul. Aceasta consideră că relația dintre Sonia și Tolstoi a fost mizerabilă și că Tolstoi a fost un soț rău și crud, sexual nepăsător, nestatornic. Mai toți biografii și comentatorii recunosc personalitatea nevrotică a Soniei, cu componente paranoide, demonstrații teatrale de sinucidere, permanenta amărăciune provocată de comportamentul excentric al genialului ei soț, toate explicabile prin gelozia ei patologică și dorința de a‑i stăpâni mintea. Transparența lor conjugală a devenit dureroasă, o grea povară, având în vedere cuvintele grele, jignitoare pe care și le adresau în momente de mânie nestăpânită.
Dacă ținem cont de certurile zilnice, de ceea ce scriau în jurnale, de suspiciunea și gelozia prezentă încă de la începutul relației lor, înțelegem că între ei nu era o comunicare statornică și sănătoasă. Gelozia permanentă a Sofiei și dorința lui Tolstoi de a se sustrage controlului ei, groaza de a înfrunta suspiciunea ei constantă au făcut ca relația să devină periculoasă pentru amândoi.
Oare definirea intimității, teritoriul vast al transparenței acceptate ca pact oral sau scris, e un risc pentru relație? Oare incompatibilitatea obscură a personalităților este cea care destabilizează viața unei relații? Poate că și această nepotrivire dintre Sonia și Tolstoi a avut rolul ei. Poate că relația lor a fost o împerechere nefastă, ceva ce nu trebuia să se întâmple.”
Descoperim, așadar, o femeie nesigură, mereu alertă, dramatică, mereu inconfortabilă în cuplu, disperată și teritorială. Dacă am citi jurnalele Sofiei, am privi altfel proza lui Tolstoi? Să fi fost acest dezechilibru în cuplu generat de diferența de vârstă? Cei 16 ani dintre ei – doar era de bon goût la vremea aceea ca bărbații să-și ia neveste mult mai tinere – au dus la un mariaj toxic? Și așa ajungem la celebrul concept de age gap, care de-a lungul istoriei a funcționat mai mult dinspre masculin către feminin. Dar iată ce exemplu invers ne dă autoarea:
”Puține femei celebre au decis să aibă iubiți sau soți mult mai tineri decât ele. Și, exact ca în cazul bărbaților, aceste femei au fost bogate, faimoase, nu neapărat frumoase.
Celebra actriță franceză Sarah Bernhardt a fost una dintre ele. A avut numeroși iubiți și i‑au plăcut mult bărbații tineri și frumoși. S‑a căsătorit cu un bărbat, celebru pentru succesul lui la femei, cu 11 ani mai tânăr ca ea. Era diplomat grec în Franța și devenise un veritabil pericol social prin capacitatea sa de seducție. Se spunea că este frumos ca Adonis. Au existat femei care au divorțat, iar una chiar s‑a sinucis pentru el, astfel încât francezii au cerut să fie mutat la ambasada greacă din Sankt‑Petersburg.
Sarah Bernhardt s‑a dus după el, iar el a acceptat să se căsătorească cu ea, pentru că era celebră și foarte bogată. Sigur n‑a iubit‑o, a înșelat‑o mult, ea l‑a întreținut, iar din banii ei el le cumpăra cadouri amantelor. Era mare consumator de morfină și din cauza acestei adicții a și murit. Era foarte tânăr, avea 34 de ani.
Ciudat este faptul că el a fost poate cea mai mare iubire a lui Sarah Bernhardt, a fost marea ei slăbiciune până la sfârșitul vieţii. Și acest lucru, această mare slăbiciune, nu cred că s‑a datorat faptului că era mai tânăr decât ea, ci pur și simplu faptului că ea nu rezista să nu se îndrăgostească de bărbați foarte frumoși. Indiferent de comportamentul lui abject față de ea, de umilințele pe care le suporta, de faptul că‑și bătea joc de ea în public, că‑i toca sume mari de bani, ea continua să‑l ierte și să‑l iubească. Poate că era irațional atrasă de frumusețea masculină, pentru că nefericita ei căsătorie nu a imunizat‑o, ci, dimpotrivă, la 66 de ani a făcut o mare pasiune pentru un foarte frumos actor olandez, cu 37 de ani mai tânăr decât ea.”
Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu este o carte care ne oferă o viziune originală asupra dinamicii în cuplu, asupra iubirii și urii matrimoniale, asupra discreției și sincerității. Până la urmă, toate sunt volatile. V-o recomand pentru vara asta – dar nu trebuie neapărat citită în cuplu.