Carlos Ruiz Zafón este unul dintre cei mai îndrăgiţi romancieri ai momentului și iată că așteptăm apariția unei noi delicatese literare ce-i poartă semnătura. Prinţul din negură e primul volum al unei trilogii dedicate publicului tânăr.
Suntem în anul 1943, iar Europa este măcinată de război. Familia Carver se hotărăşte să se instaleze într-un orăşel de pe coasta Atlanticului. O pisică neagră şi un orologiu ce măsoară timpul în mod bizar sunt doar primele semne ale unei enigme ce se va adânci cu fiecare pas. Noua locuinţă ascunde o taină inimaginabilă. De cum îi trec pragul, lucruri stranii încep să se petreacă, iar în aer pare că pluteşte încă spiritul lui Jacob, fiul foştilor proprietari, care a murit înecat. Cu ajutorul prietenului lor Roland, Max şi Alicia Carver încearcă să desluşească împrejurările acestei morţi misterioase. Statui fermecate, vise ciudate, apariţii înfricoşătoare, o colecţie de filme neobişnuite şi povestea sinistră a vasului Orpheus îi vor conduce pe tineri către un personaj cu puteri supranaturale: Prinţul din negură… o creatură diabolică, întoarsă din trecut pentru a lichida o datorie mai veche. Porneşte alături de tinerii eroi într-o fascinantă aventură despre teamă, curaj, dragoste şi prietenie care le va schimba vieţile pentru totdeauna şi descoperă cât de mare este preţul unei dorinţe împlinite dezlegând un puzzle literar plin de intrigă şi mister!
Prinţul din negură este primul dintr-o serie de romane „pentru tineri“, alături de Palatul de la miezul nopţii, Lumini de septembrie şi Marina, pe care le-am scris cu câţiva ani înainte de a publica Umbra vântului. Unii cititori mai maturi, influenţaţi de popularitatea acestuia din urmă, vor fi tentaţi poate să exploreze povestirile acestea pline de mister şi aventură, şi nădăjduiesc ca şi unii din cititorii de generaţie nouă, de le vor găsi pe plac, să pornească astfel în propria aventură a lecturii pentru toată viaţa. Şi unora, şi altora, cititori tineri şi tineri cititori, nu-mi rămâne decât să vă transmit recunoştinţa acestui istorisitor de poveşti, care încearcă necontenit să vă câştige interesul şi care vă doreşte lectură plăcută. (Carlos Ruiz Zafón)
FRAGMENT IN AVANPREMIERĂ
„Când ajunseră la poalele drumului care urca spre far, Max simţi că muşchii picioarelor aveau să i se înmoaie ca margarina în doar câteva secunde. Înainte de plecare, Alicia venise cu propunerea să ia cealaltă bicicletă care zăcea încă la umbra şopronului, dar Max respinsese ideea, oferindu-se s-o ducă el, aşa cum făcuse Roland cu o zi în urmă. După un kilometru, Max începuse să regrete o asemenea bravadă.
Ca şi cum prietenul i-ar fi intuit suferinţa din timpul lungului marş, Roland aştepta cu bicicleta lui la începutul drumului. Când îl văzu, Max se opri din mers şi o lăsă pe sora lui să coboare. Trase adânc aer în piept şi îşi masă coapsele, înţepenite din pricina efortului.
— Cred că te-ai micşorat cu vreo patru sau cinci centimetri, zise Roland.
Max se hotărî să nu-şi răcească gura răspunzându-i la glumă. Fără să scoată o vorbă, Alicia se urcă pe bicicleta lui Roland şi o porniră din nou la drum. Max aşteptă câteva secunde înainte să înceapă iar pedalarea, la deal. Știa deja pe ce-şi va cheltui primul salariu: pe o motocicletă.
* * *
Micuţa sufragerie din casa de la far mirosea a cafea proaspătă şi a tutun de pipă. Podeaua şi pereţii erau din lemn închis la culoare şi, în afară de o bibliotecă imensă şi câteva obiecte marinăreşti pe care Max nu putu să le identifice, era decorată sumar. Un cămin pentru făcut focul şi o masă acoperită cu o catifea închisă, înconjurată de nişte fotolii vechi din piele decolorată, erau tot luxul de care se înconjurase Víctor Kray.
Roland le făcu semn prietenilor săi să ia loc în fotolii, iar el se aşeză pe un scaun din lemn între cei doi. Aşteptară preţ de cinci minute, fără să schimbe aproape nici o vorbă, în timp ce paşii bătrânului se auzeau la etajul de deasupra.
În cele din urmă, bătrânul paznic al farului îşi făcu apariţia. Nu era aşa cum şi-l imaginase Max. Víctor Kray era un bărbat de statură mijlocie, cu tenul palid şi o claie de păr argintie încununându-i chipul pe care nu i se putea citi adevărata vârstă.
Îşi trecu încet ochii verzi şi pătrunzători peste chipul celor doi fraţi, ca şi cum ar fi încercat să le citească gândurile. Max zâmbi nervos din pricina privirii scrutătoare a bătrânului. Víctor Kray îi răspunse cu un zâmbet deschis, care îi lumină chipul.
— Sunteţi primii oaspeţi pe care îi primesc după mulţi ani, zise paznicul, aşezându-se într-unul din fotolii. Va trebui să-mi scuzaţi manierele. Oricum, când eram un ţânc, credeam că toată chestia asta cu politeţea e o prostie nemaipomenită. Și încă mai cred asta.
— Noi nu suntem nişte ţânci, bunicule, zise Roland.
— Oricine care e mai tânăr decât mine este, răspunse Víctor Kray. Tu trebuie să fii Alicia. Iar tu, Max. Nu e nevoie să fii prea isteţ ca să-ţi dai seama, nu-i aşa?
Alicia zâmbi cu căldură. Nu trecuseră nici două minute de când îl cunoscuse şi felul mucalit de-a fi al bătrânului i se părea încântător. La rândul lui, Max cerceta chipul bărbatului, încercând să şi-l imagineze închis în farul acela vreme de zeci de ani, păzitor al secretului lui Orpheus.
— Știu la ce vă gândiţi, probabil, explică Víctor Kray. E adevărat tot ce-am văzut sau suntem convinşi c-am văzut în ultimele zile? De fapt, niciodată n-am crezut c-o să vină momentul în care o să trebuiască să vorbesc cu cineva despre subiectul ăsta, nici măcar cu Roland. Dar întotdeauna se întâmplă invers decât ne aşteptăm, nu-i aşa?
Nu primi nici un răspuns.
— Bine. Să trecem la subiect. Mai întâi trebuie să-mi povestiţi tot ce ştiţi. Și când spun tot, înseamnă tot. Inclusiv detaliile care vi se pot părea nesemnificative. Tot. Aţi înţeles?
Max se uită la tovarăşii lui.
— Încep eu? sugeră el. Alicia şi Roland încuviinţară. Víctor Kray îi făcu semn să dea drumul la poveste.
* * *
În următoarea jumătate de oră, Max povesti fără întrerupere tot ceea ce-şi amintea, sub privirea atentă a bătrânului, care îl ascultă fără nici cea mai mică urmă de neîncredere ori de uimire, aşa cum s-ar fi aşteptat Max.
După ce Max termină de povestit, Víctor Kray îşi luă pipa şi o pregăti tacticos.
— Nu-i rău, murmură el. Nu-i rău… Paznicul aprinse pipa şi un nor de fum cu parfum dulceag inundă încăperea. Víctor Kray trase un fum, savurând pe îndelete aroma tutunului special preparat, şi se relaxă în fotoliu. Apoi, privindu-i în ochi pe fiecare din cei trei tineri, începu să vorbească…
* * *
— În toamna asta o să împlinesc şaptezeci şi doi de ani şi, chiar dacă-mi rămâne consolarea că nu-i arăt, fiecare din ei mă apasă ca o lespede grea pe umeri. Vârsta te face să vezi anumite lucruri. De pildă, acum ştiu că viaţa unui om se împarte practic în trei etape. În prima, nici măcar nu ne gândim la bătrâneţe, nici că timpul trece, nici că, încă din prima zi, de când ne naştem, ne îndreptăm spre singurul final posibil. Trecută prima tinereţe, începe a doua perioadă, când ne dăm seama de fragilitatea propriei vieţi, iar ceea ce la început nu este decât o simplă nelinişte creşte treptat în înăuntrul nostru ca o mare de îndoieli şi de incertitudini care ne însoţesc tot restul zilelor. În sfârşit, la apusul vieţii, se deschide a treia etapă, cea a acceptării realităţii şi, prin urmare, a resemnării şi a aşteptării. De-a lungul existenţei mele am cunoscut multe persoane care au rămas ancorate în unul din aceste stadii şi niciodată n-au reuşit să-l depăşească. E cumplit.
Víctor Kray băgă de seamă că cei trei tineri îl cercetau cu atenţie, în tăcere, dar fiecare privire a lor părea să ridice întrebarea: despre ce anume vorbeşte? Se opri ca să mai savureze un fum din pipă şi zâmbi micului său auditoriu.
— Acesta e un drum pe care fiecare din noi trebuie să înveţe să-l parcurgă în singurătate, rugându-L pe Dumnezeu să-l ajute să nu se rătăcească înainte de-a ajunge la final. Dacă toţi am fi în stare să înţelegem la începutul vieţii lucrul acesta care pare atât de simplu, o bună parte din nenorocirile şi din suferinţele acestei lumi n-ar mai ajunge să se producă niciodată. Dar, şi acesta e unul din marile paradoxuri ale universului, acest har ne este acordat atunci când deja e prea tîrziu. Lecţia s-a încheiat. Vă întrebaţi probabil de ce vă explic toate astea. Am să vă spun. Uneori, o dată la un milion, se întâmplă ca cineva, foarte tânăr, să înţeleagă că viaţa e un drum fără întoarcere şi hotărăşte că jocul ăsta nu-i de el. E ca atunci când decizi să trişezi într-un joc care nu-ţi place. De cele mai multe ori eşti descoperit şi trişatul ia sfârşit. Alteori însă, trişorul are câştig de cauză. Și când în loc să te joci cu cărţile sau cu zarurile te joci cu viaţa şi cu moartea, trişorul acela se transformă într-o persoană foarte periculoasă. Cu foarte mult timp în urmă, când eram de vârsta voastră, destinul a făcut să-mi iasă în cale unul din cei mai mari trişori care au existat vreodată pe faţa pământului. Niciodată n-am ajuns să-i cunosc adevăratul nume. În cartierul sărac unde locuiam, toţi copiii de pe stradă îl cunoşteau drept Caín. Alţii îl numeau Prinţul din negură fiindcă, după cum zicea gura lumii, întotdeauna ieşea dintr-o negură deasă care acoperea străduţele pe timp de noapte şi, înainte de răsărit, dispărea din nou în întuneric. Caín era un bărbat tânăr şi chipeş, a cărui origine nimeni nu ştia s-o explice. În fiecare noapte, pe una din străduţele din cartier, Caín îi aduna pe băieţii zdrenţăroşi, plini din cap până-n picioare de jegul şi funinginea din fabrici, şi le propunea un pact. Fiecare putea să spună o dorinţă, iar el o transforma în realitate. În schimb, Caín nu cerea decât un singur lucru: loialitate absolută. Într-o noapte, Angus, prietenul meu cel mai bun, m-a luat cu el la una din întâlnirile lui Caín cu băieţii din cartier. Respectivul Caín era îmbrăcat ca un domn care tocmai ieşise de la operă şi zâmbea întruna. Ochii păreau că-şi schimbă culoarea în penumbră, iar vocea îi era gravă şi sacadată. Potrivit băieţilor, Caín era vrăjitor. Eu, care nu crezusem nici un cuvânt din toate poveştile care circulau despre el în cartier, mergeam în noaptea aceea pregătit să mă amuz pe seama aşa-zisului vrăjitor. Totuşi, îmi amintesc că în prezenţa lui orice urmă de batjocură s-a pierdut în aer. Îndată ce l-am văzut, singurul lucru pe care l-am simţit a fost teamă şi, se înţelege de la sine, m-am abţinut să rostesc vreun cuvânt. În noaptea aceea, mai mulţi băietani de pe stradă i-au spus lui Caín dorinţele lor. După ce au terminat cu toţii, Caín şi-a îndreptat privirea de gheaţă spre colţul unde ne aflam eu şi prietenul meu Angus. Ne-a întrebat dacă noi nu avem ceva să-i cerem. Eu am rămas încremenit, dar Angus, văzându-mă surprins, a vorbit. Tatăl lui îşi pierduse slujba în ziua aceea. Topitoria unde lucrau majoritatea adulţilor din cartier făcea disponibilizări de personal, înlocuindu-i pe muncitori cu maşinării care lucrau mai multe ore şi care nu deschideau gura. Primii daţi afară fuseseră liderii cei mai arţăgoşi dintre muncitori. În aceste condiţii, era aproape sigur că tatăl lui Angus avea să fie primul pe listă. Chiar din după-amiaza aceea, traiul lui Angus şi al celor cinci fraţi ai lui, care locuiau claie peste grămadă într-o casă mizerabilă din cărămidă, putrezită din pricina umezelii, devenise imposibil. Cu un firicel de glas, Angus îi şopti lui Caín cererea sa: ca tatăl lui să fie primit înapoi la topitorie. Caín a încuviinţat şi, după cum îmi spuseseră înainte, s-a cufundat din nou în negură şi s-a făcut nevăzut. În ziua următoare, tatăl lui Angus a fost chemat din nou la muncă, în mod inexplicabil. Caín se ţinuse de cuvânt. Două săptămâni mai tîrziu, Angus şi cu mine ne întorceam acasă noaptea, după ce vizitaserăm un bâlci ambulant care se instalase la periferia oraşului. Ca să nu întârziem mai mult decât e cazul, am hotărât să o luăm pe o scurtătură şi să mergem pe drumul paralel cu vechea linie de cale ferată, lăsată în paragină. În vreme ce umblam la lumina lunii prin coclaurile acelea, ne-am trezit că, din negură, se iveşte o siluetă înfăşurată într-o mantie ce avea gravată în aur o stea cu şase vârfuri înscrisă într-un cerc. Se îndrepta spre noi, mergând pe mijlocul liniei moarte. Era Prinţul din negură. Am rămas înmărmuriţi. Caín s-a apropiat de noi şi, cu zâmbetul lui obişnuit, i s-a adresat lui Angus. I-a explicat că venise momentul să-i întoarcă favoarea. Angus, vizibil îngrozit, încuviinţă. Caín i-a spus că cererea lui e simplă: o mică reglare de conturi. Pe vremea aceea, personajul cel mai bogat din cartier, singurul bogat de fapt, era Skolimoski, un comerciant polonez, proprietarul magazinului de alimente şi haine de unde îşi făceau cumpărăturile toţi locuitorii din vecinătate. Misiunea lui Angus era să dea foc prăvăliei lui Skolimoski. Chestiunea trebuia dusă la îndeplinire în noaptea următoare. Angus a încercat să protesteze, dar n-a putut articula nici un cuvânt. În ochii lui Caín era ceva prin care lăsa să se înţeleagă foarte limpede că nu e dispus să accepte nimic altceva decât supunerea deplină. Vrăjitorul a plecat aşa cum venise. Ne-am întors în goana mare şi, când l-am lăsat pe Angus la uşa casei sale, privirea de groază care-i umplea ochii mi-a făcut inima cât un purice. În ziua următoare l-am căutat pe străzi, dar nici urmă de el. Începeam să mă tem că prietenul meu luase hotărârea să ducă la îndeplinire misiunea criminală pe care i-o încredinţase Caín şi m-am decis să stau de pază în faţa magazinului lui Skolimoski, la căderea serii. Angus nu şi-a mai făcut apariţia şi, în noaptea aceea, prăvălia polonezului n-a ars. M-am simţit vinovat fiindcă mă îndoisem de prietenul meu şi am bănuit că cel mai bun lucru pe care-l puteam face e să-l liniştesc căci, cunoscându-l bine, ştiam că stă probabil ascuns în casă, tremurând de frică cu gândul la posibilele represalii ale vrăjitorului fantomatic. În dimineaţa următoare m-am dus la el acasă. Angus nu era acolo. Cu lacrimi în ochi, mama lui mi-a spus că lipsese toată noaptea şi m-a rugat să-l caut şi să-l aduc înapoi acasă. Cu stomacul cât un ghem, am bătut cartierul în sus şi-n jos, cercetând fiecare din ungherele lui urât mirositoare. Nimeni nu-l văzuse. Pe înserat, obosit şi neştiind unde să mai caut, un presentiment sumbru m-a încolţit. M-am întors la drumul de la vechea linie de tren şi am luat-o pe urma şinelor care străluceau slab în lumina lunii din noaptea aceea întunecată. N-a trebuit să merg prea mult. L-am găsit pe prietenul meu întins pe linie, în acelaşi loc unde, în urmă cu două seri, Caín se ivise din negură. Am vrut să-i iau pulsul, dar mâinile n-au găsit piele pe trupul acela. Doar gheaţă. Trupul prietenului meu se transformase într-o cumplită figură de gheaţă albastră şi fumegândă, care se topea încet peste şinele abandonate. În jurul gâtului, o medalie de mici dimensiuni înfăţişa acelaşi simbol pe care mi-am amintit că-l văzusem imprimat pe mantia lui Caín: steaua cu şase vârfuri, înconjurată de un cerc. Am rămas lângă el până ce trăsăturile chipului i s-au risipit pentru totdeauna într-o baltă de lacrimi îngheţate în întuneric. În aceeaşi seară, pe când eu asistam îngrozit la destinul prietenului meu, magazinul lui Skolimoski a fost distrus de un cumplit incendiu. N-am povestit niciodată nimănui ce mi-a fost dat să văd în ziua aceea. Două luni mai târziu, familia mea s-a mutat în sud, departe de acel loc şi, foarte curând, după câteva luni, am început să cred că Prinţul din negură nu e decât o amintire amară a anilor întunecaţi pe care îi petrecusem la umbra acelui oraş sărac, murdar şi violent al copilăriei mele… Până când l-am văzut din nou şi am înţeles că ceea ce se petrecuse fusese doar începutul.