O fată de preot a fost publicat în 1935, iar după zece ani, Orwell, scriindu-i executorului lui literar îi spunea că romanul este „o încropeală stupidă“ pe care n-ar fi trebuit s-o publice. Nu este însă deloc aşa. Romanul se deschide cu un motto care nu stârneşte un interes deosebit, dar pe care îl înţelegem atât de bine când terminăm lectura lui. Voi reveni, la sfârşit, cu acest motto.
Eroina principală, Dorothy Hare, este fiica unui paroh de ţară, care trăieşte într-un mediu restrâns, printre oameni simpli, săraci, cu un orizont mic, pentru care credinţa în Dumnezeu nu era deloc aşa cum şi-ar fi dorit-o ea şi tatăl său. Ei erau, mai degrabă, hăituiţi pentru a trece de la un ateism primar la adevărata credinţă. Nu numai ei erau săraci, dar şi biserica, a cărei clădire ridica mereu probleme de reparaţii şi a cărei orgă scotea sunetele unei „vaci astmatice“.
Cu sărăcia parohului se confrunta Dorothy, care se frământa mereu cum să rezolve „logistica“ traiului cotidian, hrana, obligaţiile domestice şi datoriile la băcani. Tot ea făcea drumuri la cei săraci, ajutându-i, mergea conştiincios la slujbe şi organiza procesiunile religioase ale copiilor.
Credinţa o susţinea mereu, deşi existau momente în care mintea ei fugea către griji. Pentru a înţelege starea ei, remuşcările ei, Orwell o descrie ca fiind o tânără, docilă, ştearsă, care atunci când o părăsea gândul religios, în timpul slujbelor, se înţepa în braţ până la sânge cu un ac ţinut la reverul hainei, „înăbuşindu-şi cu greutate urletul de durere“.
În roman, Orwell pune în evidenţă relaţia între credinţă şi necredinţă şi disperarea lui Dorothy, care constată că e pe cale de a-şi pierde credinţa. Ieşită din mediul ei de viaţă, ea refuză o cerere de căsătorie a unui bărbat vârstnic şi indecent, învăluindu-se în răceala ei sexuală, cu origini în copilărie, pe fondul căreia uneori, foarte rar, apărea fulgurant atracţia. Ea se întoarce în casa tatălui ei, la ritualul cotidian al fetei habotnice care fusese şi la perspectiva vieţii de fată bătrână şi săracă. Întoarcerea acasă n-a ajutat-o să-şi regăsească credinţa, ci „o făcuse să-şi reia automat vechile obiceiuri de practicantă religioasă, îngenunche lângă scaun“.
Pasajul din roman în care Dorothy se roagă la Dumnezeu, spunând că ea crede în El, cerându-i „să scape de necredinţă“ mi-a amintit de C.G. Jung copil, care noaptea târziu, îşi auzea tatăl, pastor, mergând prin bibliotecă, spunând neîncetat rugăciuni terminate cu vorbele „Nu mă lăsa Doamne să-mi pierd credinţa!“.
Ca şi tatăl lui Jung, Dorothy cerea ajutor chiar de la cel pe care simţea că nu-l mai crede. Şi, deşi toate întrebările privind existenţa lui Dumnezeu o nelinişteau, ele îi zburau imediat din minte când nu făcea ceva, când nu muncea, când „trăndălea“. Mintea ei se căznea să caute un sens al vieţii, „îşi dădea seama cât se poate de limpede că nu există nici un substitut posibil pentru credinţă“. „Fie viaţa pe pământ e o pregătire pentru ceva mult mai măreţ şi mai durabil, fie e lipsită de orice sens, întunecată şi înspăimântătoare“.
Concluzia lui Dorothy este clară: „Dumnezeu a creat-o, El o va ucide, pentru propriul Său scop. Însă acest scop este imposibil de pătruns“. Romanul lui Orwell este o carte care nu se citeşte repede şi nici uşor. Este o carte tulburătoare, în care orice om se regăseşte cu spaimele lui. „Chinul mărunt, corvoada fiecărei zile“, motto-ul cărţii, îl înţelegem ca stare sufletească a lui Dorothy după ce s-a întâlnit cu necredinţa.