Mi-am petrecut weekendul în Jackson, Mississippi, jucând alba-neagra. Mai întâi am citit cartea: Culoarea sentimentelor, de Kathryn Stockett. O carte mult aclamată în Statele Unite în 2009, care imediat după apariție a intrat pe lista celor mai bine vândute titluri. Și la scurt timp a devenit un film, The Help, care a primit multe aprecieri, mai ales grație intepretării personajelor de culoare. Am văzut și filmul! Din toată combinația de alb și negru a ieșit o experiență gri …strălucitor.
Culoarea sentimentelor este, evident, o carte dedicată femeilor, nu cred că un bărbat o poate citi… doar dacă are o latură feminină mai pronunțată. Este plină de scene sensibile, materne, caline, are pe alocuri mici răutăți feminine și arareori o scenă puternică, memorabilă. Este lectura ideală de weekend, cartea pe care o poți face cadou mamei ori 
celei mai bune prietene, pentru că mesajul e pozitiv, desfășurarea acțiunii e plată, iar acțiunea ia din când în când câte o turnură amuzantă. Dar subiectul e unul cât se poate de serios: viața femeilor de culoare din America anilor 60, când diferențele rasiale și discriminarea erau aperitive obișnuite în meniul albilor. Și ca să dau date exacte, vorbim de albii sudiști, cei care au renunțat cu greu la sclavii negri acum un secol și jumătate, nu din afecțiune, ci din comoditate și arivism. Au continuat însă să îi supună și să îi umilească în comunitate până prin anii 70 ai secolului trecut.
Suntem, așadar, în anii 60, în Jackson, Mississippi, un orășel provincial, în care regăsim clișeul social din sute de filme hollywoodiene: grupul de prietene albe din liceu, condus de femeia alfa – Hilly Holbrook – care nu e nici prea deșteaptă, nici prea frumoasă, dar a pus gheara pe cel mai bogat băiat din oraș și și-a pus în cap să îl vadă senator. Așa că între cele 80 de întruniri de caritate, cele 50 de sesiuni de shopping și cele 30 de întâlniri la bridge îi clădește soțului o carieră politică. Prietenele ei de nădejde sunt Elizabeth Leefolt – femeia a cărei coloană vertebrală e din jeleu colorat și a cărei imaginație creativă se reduce la confecționarea de huse pentru mobilă și rochii puerile – și Skeeter Phelan – scriitoare aspirantă, fata bătrână a grupului, pe care vor toți s-o mărite, și care se răzvrătește scriind o carte despre servitoarele negrese ale amicelor ei. Dar centrul de greutate al cărții este reprezentat de servitoarele lor: Aibileen, care servește la Elizabeth, Minny, care lucrează la mama lui Hilly și după ce este concediată ajunge în casa dușmancei lui Hilly, soția fostului ei iubit, Celia Foote, și Yula Mae – servitoarea lui Hilly, care ajunge la închisoare din disperare că nu are destui bani economisiți pentru a-și duce copiii la colegiu. Aibileen este figura maternă, amintind de Mammy a lui Mitchell, Minny e un drac împielițat, rotofei și guraliv, iar Yula Mae este victima sistemului, cea care determină coalizarea servitorilor negri. Peste toate plutește amintirea lui Constantine, fosta slujitoare din casa lui Skeeter și cea căreia toți îi duc dorul.
Toate împart același spațiu geografic, separat însă foarte clar: există magazine de negri și magazine de albi, în care servitoarele negre pot intra doar dacă poartă uniforma de lucru, restaurante în care negrii intră doar dacă servesc la mese, cluburi destinate exclusiv albilor, cartiere bine demarcate, în care fie negrii nu au ce căuta în afara orelor de serviciu, fie albii sunt priviți cu suspiciune.
Scânteia care aprinde spiritele este Inițiativa de Igienă pentru Personalul Domestic, emanație a minții luminate a duduii Hilly: servitorii negri trebuie să aibă toaleta lor, pentru că se știe că 99% din bolile albilor sunt trasmise de negri prin folosirea budei…așa că prima adeptă devine Elizabeth, care îi ridică lui Aibileen un closet în garaj. În dorința de a deveni jurnalistă, scriitoare (sau amândouă), Skeeter ajunge să poate un dialog telefonic cu reprezentanta editurii Harper & Row din New York, căreia îi propune un subiect atipic de carte: viața slugilor de culoare din sud. Pentru că este o temă fierbinte – suntem în perioada în care Martin Luther King își împrăștie ideologia – editorul newyorkez acceptă să vadă câteva capitole. Prin urmare, Skeeter reușește să o convingă pe Aibileen să vorbească despre cariera ei de accesoriu domestic în casele albilor. Minny se alătură și ea, după câteva peripeții – printre care Lucrul Îngrozitor (vă las să îl descoperiți singure), niște bătăi conjugale și descoperirea șocantă a unei stăpâne albe care habar n-are de diferențele rasiale. Iar arestarea slujnicei lui Hilly, Yula Mae, după ce stăpâna reclamase furtul unui inel cu rubin – este chemarea la confesiune pentru alte câteva servitoare. Cartea despre slujnice se construiește pagină cu pagină, iar Skeeter descoperă cât de profundă și de complexă este relația dintre familia de albi și servitoarea neagră. Ea le crește copiii, îi alină, se joacă cu ei, îi hrănește și nu vrea în schimb decât salariul de cele mai multe ori mizerabil și puțin respect. Ei îi plătesc salariul, dar de cele mai multe ori rămân datori cu respectul. Skeeter însăși tânjește după prezența lui Constantine, despre a cărei plecare află la întoarcerea de la facultate și își dorește să o aibă din nou alături. Finalul aduce dezlegarea misterului plecării lui Constantine, împlinirea visului lui Skeeter, succesul editorial al cărții și demența lui Hilly, angajarea permanentă a lui Minny și demisia lui Aibileen – autoarea a bifat, fericită, toata lista de personaje importante.
Stockett povestește că a crescut și ea (în Jackson, Mississsippi, ce surpriză!) cu o servitoare neagră, Demetrie, care făcea o tartă cu caramel divină. Multe dintre prietenele ei idealizau perioada copilăriei tocmai datorită prezenței acelor slujnice de culoare în familiile lor. Se pare că n-a simțit toată lumea la fel, pentru că Association of Black Women Historians (ABWH) a protestat după apariția cărții și a filmului omonim, pentru că abundă în stereotipuri și prejudecăți și distorsionează viața servitoarelor negre din sud. „Descrise de obicei ca asexuale, loiale, îngrijind de familiile albilor, aceste caricaturi ale lui Mammy nu fac decât să îndepărteze atenția de la actele de rasism ale căror victime au fost, de-a lungul istoriei, femeile de culoare aflate în slujba albilor.“
Filmul este un bun trailer al cărții sau cartea e o bună platformă a filmului – ambele variante sunt valabile.
Nu e o lectură fără de care să nu puteți trăi, nu vă va aduce revelații fundamentale, însă e o carte care merită bifată, mai ales pentru că duce literatura dedicată femeii moderne la un nivel superior chick lit-ului care ne-a stăpânit în ultimul deceniu. Parcă e mai bine să citeşti despre lucruri serioase tratate mai uşurel decât despre eterna goană după bărbatul perfect şi după gentuţa de firmă. Măcar primul scenariu e real!