În mai se numără vacanţele care vor urma. Pentru cei pasionaţi de istorie şi de spaţii exotice, dar care nu au bani să ajungă până-n Asia sau Maghreb, Granada maură este o destinaţie potrivită. Dacă vreţi să citiţi impresiile unui turist mulţumit, aveţi la dispoziţie jurnalul de călătorie scris de Washington Irving. Deşi a vizitat Granada în 1829, cartea sa, Alhambra, nu poate fi considerată o vechitură. Ar fi nedrept. Autorul ei a putut colecţiona legende, amintiri şi imagini rare, mai ales datorită statutului său de călător privilegiat. Guvernatorul i-a amintit de obiceiul gazdei spaniole de a-şi pune casa la dispoziţia oaspeţilor şi i-a oferit un loc de cazare exclusivist – una dintre încăperile Alhambrei, mobilată rapid pentru Irving.
Alhambra este inima culturii maure din Spania. O raritate în spaţiul european şi amintirea unui episod istoric fascinant, dar încheiat prin evenimente întunecate. Palatul a 
înflăcărat imaginaţia artiştilor din perioada Romantismului (Chateaubriand fiind unul dintre ei), reuşind să apropie lumi diferite, dincolo de prejudecăţile ţesute în jurul cotropitorilor musulmani. Palatul a devenit un loc ideal pentru cei pasionaţi de arhitectura veche.
Washington Irving nu este obsedat de informaţiile istorice. Dimpotrivă, el a vrut să trimită lumea din jurul Alhambrei în afara timpului şi a evenimentelor sângeroase petrecute după alungarea suveranilor mauri. Alhambra lui Irving este oaza senzuală dinaintea inchizitorului sumbru. Este locul unde se adună poveştile moştenite de urmaşii maurilor şi ai soldaţilor spanioli fermecaţi de arabescurile palatului.
Pentru locuitorii Granadei, Alhambra este mai mult decât un loc părăsit de glorie, devenit, în secolul al XIX-lea, un culcuş al oamenilor fără alt adăpost. Alhambra este un loc viu, un apeduct al reveriilor înmiresmate şi al unor legende maure, care a irigat, de-a lungul secolelor, memoria Andaluziei. Una dintre legende povesteşte despre un astrolog care l-a convins pe regele maur să-i ofere privilegii după ce i-a promis că-i va arăta o grădină paradiziacă, pomenită şi în Coran. Cine s-a ales doar cu iluzii şi cine s-a delectat cu sunetele unei lire atinse de preferata regelui? Răspunsul este aflat din amintirile transmise de cei care dădeau târcoale Alhambrei pentru a-i captura secretele şi grandioasele încăperi abandonate.
Alhambra văzută prin ochii unui călător, în urmă cu aproape două sute de ani, devenise Mecca impostorilor inofensivi. La tot pasul erau întâlniţi „urmaşii“ regilor mauri sau ai cavalerilor spanioli care i-au alungat pe suveranii exotici. Aceştia îşi revendicau statutul de cel mai bun ghid al turiştilor care doreau să fie iniţiaţi în tainele palatului. Mai toţi arborii genealogici ai locuitorilor din împrejurimi îşi aveau rădăcinile între zidurile Alhambrei, semn al fascinaţiei exercitate de paradisul maur din inima Andaluziei.
Cultura ţesută în jurul Alhambrei contrazice stereotipurile preluate din mass-media referitoare la musulmani. Deşi Andaluzia a fost cucerită de razboinici temuţi în toată Europa, Granada era un loc unde au domnit pacea şi toleranţa culturală. Filosofii, caligrafii, miniaturiştii şi alţi artişti au găsit un adăpost fecund în ţinutul maurilor. În Spania maură au fost revoluţionate medicina, astrofizica, dar şi modul de a studia scrierile religioase. Tratatele se întindeau pe sute de pagini, iar mulţi cărturari aveau o viziune modernă asupra relaţiilor interumane, inclusiv asupra statutului femeii, dupa cum aminteşte în romanele sale autorul Tarik Ali. Aceasta este lumea care l-a impresionat şi pe Washington Irving, unul dintre oaspeţii Alhambrei. El i-a cotrobăit prin fiecare cotlon, răpindu-i legendele.
Alhambra lui Washington Irving îi atrage mai ales pe cei dornici să capteze în minte atmosfera universului maur. Capitolele par nişte reportaje compuse dintr-un amalgam de senzaţii cotropitoare, pregătite să dea năvală peste memoria călătorului sedus.