Poveşti neterminate, iată un titlu foarte cinstit: sînt texte rămase în stadiu neprelucrat sau neterminat semnate de J.R.R. Tolkien strînse şi editate foarte atent de fiul său Christopher. Ca mulţi alţi moştenitori zeloşi, şi acesta şi-a făcut un renume de apărător neînfricat al drepturilor de autor. S-a certat şi cu casa producătoare a filmului Stăpînul inelelor pentru neconcordanţe cu povestea, dar şi pentru impardonabile întîrzieri cu plata drepturilor.
Însă după munca făcută de Christopher Tolkien cu aceste povestiri parcă devine mai simpatic: e o dedicare totală universului creat de tatăl său. Pe lîngă note, index, hărţi, completări (unele fragmente care se termină prea brusc sînt completate de fiul lui J.R.R. cu maximă grijă, folosind tot timpul noi şi noi referinţe din imensa operă a tatălui), mai e întreţinută şi metoda de bază din Stăpînul inelelor, aceea a jocului de-a recuperarea unor manuscrise ancestrale.
Ca un lingvist şi un cunoscător al scrierilor antice sau medievale, J.R.R. a ştiut ca nimeni altul să transmită explicit sau implicit acea senzaţie a iubitorului de fantasy că, de fapt, redescoperi lucruri străvechi uitate:
„De-ar fi să fie toate repovestite, viaţa unui om n-ar ajunge pentru a le asculta“.
O poveste adevărată este întotdeauna preluată de la cineva, asta ştie să-ţi transmită umil un povestitor. Iar asta face şi Christopher, pe linia impusă de tatăl său.
Cartea nu-i va dezamăgi pe fanii lui Tolkien. Sînt aici sute de pagini de poveşti despre diverse popoare şi variaţi eroi din lumea Pămîntului de Mijloc. Povestea cu cel mai mare grad de 
finisare este cea a lui Turin, cunoscut şi ca Turambar (numele luat cît timp a locuit printre proscrişi). Avem aici o virtuozitate incredibilă în jonglarea cu mituri (mitul lui Oedip prelucrat în cheie nordică), personaje, situaţii limită.
Într-un fel, îi înţeleg pe fanii nemulţumiţi de ecranizarea lui Jackson. Ei nu concep tocmai finitudinea poveştii – nu văd rostul unei lumi cu cap şi coadă, aşa cum impune Hollywoodul. Ce a făcut Jackson a fost să creeze spaţiul şi personajele. La Tolkien sînt complexe caracterele. Nu sînt doar poveşti cu zîne, orci şi oameni care trăiau sute de ani. Avem împăraţi capricioşi, eroi blestemaţi, acţiuni ambigue, nu doar salvatoare. Turambar, de exemplu, are tot timpul ambiguitatea eroului tragic în care se întîlnesc eroismul cu vocaţia de a distruge tot prin nesupunere şi neascultare – se crede acuzat şi cînd nu e, judecă pripit, ia decizii radicale cînd nu e nevoie şi e lovit de amorţeală cînd ar trebui să acţioneze.
O altă poveste, despre Aldarion şi Erendis, soţ-soţie, el moştenitorul unui regat puternic, ea – mult prea îndrăgostită de el şi avînd şi un dezavantaj al „spiţei”, provenea dintr-o familie de oameni care aveau media de viaţă mai mică decît cea regală. Aldarion este tot timpul înnebunit de mare şi de călătoriile îndelungate. În acea lume, de altfel, marinarii nu au voie să se căsătorească pentru că stau prea mult plecaţi. Prinţul nostru încalcă vechea orînduială, o ia de soţie pe Erendris – apoi, cei doi se tot dezamăgesc unul pe altul. Unul vrea tot timpul să plece cu corabia, soţia, Erendis, nu mai vrea să audă de el. La final aflăm că plecările lui nu sînt un simplu capriciu, chiar erau necesare pentru că încerca alianţe cu elfii împotriva trupelor din Mordor. Iar supărările ei nu sînt simple crize, sînt o goană dramatică alături de un soţ care trăieşte de trei ori mai mult.
Poveştile neterminate sînt scrise în mare parte înainte de marile capodopere, sînt sau exerciţii sau primii piloni la construirea unei istorii a acelei lumi fabuloase. Christopher Tolkien spune că această primă parte a creaţiei tatălui este scrisă într-o limbă ultra-arhaică (în Stăpînul inelelor avea să-şi găsească abia echilibrul stilistic şi lingvistic). Pentru cine vrea să se adîncească în subtilităţile operei lui Tolkien, lectura e perfectă. Cîteva cuvinte înţelepte ale fiului lui JRR: