Acum, când toată lumea discută despre cartea anului 2011, eu o citesc pe cea premiată anul trecut şi anume Ion Vianu – Amor intellectualis. Mă gândesc chiar să-mi fac din aceasta simplă coincidenţă un obicei, transformat eventual într-un ritual în câţiva ani, deoarece îmi asigură o (minimă) obiectivare şi distanţă critică faţă de o carte a momentului, adulată sau urâtă vreme de câteva zile sau luni, de (prea) multe ori prin raportare nu atât la valoarea ei strict literară, cât mai ales la persoana autorului…
De aceea, aţi ghicit, nu voi spune nimic despre romanul câştigător semnat de Magda Petreu, voi împărtăşi însă câteva impresii de lectură despre cartea anului 2010, un roman solid, chiar şi la propriu, de peste 400 de pagini, publicat la Polirom de un autor despre care s-ar putea spune că vine din zona interdisciplinarităţii, având studii de filologie, dar şi de medicină. Un alt amănunt care trebuie precizat este acela că autorul poate fi considerat şi un membru al exilului, trăind multă vreme în străinătate şi publicând, mai ales după 1990, un ciclu de romane intitulat Arhiva trădării şi a mâniei.
Titlul cărţii anului 2010 are o frumuseţe clasică – Amor intellectualis, la fel ca şi subtitlul – Romanul unei educaţii, dar şi o copertă ce reuşeşte să atragă atenţia cititorului prin rafinament estetic şi eleganţă.
Cât priveşte prima impresie despre conţinut, paradoxal, după prima pagină, aceasta a fost una de neuitat deoarece am trăit, ceea ce nu de multe ori mi s-a întâmplat anul acesta, senzaţia că rândurile de sub ochii tăi nu fac parte doar dintr-o banală carte, că autorul lor, despre care nu auzisem nimic până atunci, chiar este SCRIITOR în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar un premiant conjunctural pe care o să-l uite toată lumea a doua zi sau măcar săptămâna următoare ceremoniei. O scriitură cu o frază densă, în care fiecare cuvânt pare să fie acolo pentru că nu poate lipsi, dar a nu se înţelege cumva, total greşit, că ar exista un exces sau vreo beţie de metafore!
Prima scenă se opreşte, de altfel, după o pagină şi puţin, mărturisesc că m-am oprit şi eu din lectură, am simţit nevoia unei pauze după o frază atât de grea, după o frază de o frumuseţe clasică, dar pe o temă atât de gravă şi la care încă nici un mare sau mic scriitor nu a reuşit să găsească un răspuns definitiv.
Prima intenţie a fost de a cita şi comenta doar aceasta pagină, apoi m-am gândit că acest lucru ar putea şoca, ar putea fi considerat unul neserios (cineva s-ar fi putut gândi: nu cumva nu a citit întreaga carte?!); acum îmi asum acest risc, iată doar un scurt fragment, mai exact începutul romanului:
,,Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginaţia i se substituie. Limitele sunt neprecise. Aceste amintiri au calitatea visului, şi numai anumite circumstanţe, reconstituite, pot să o deosebească între ceea ce s-a petrecut realmente şi ce a fost vis. Există inşi care susţin că nu au nici o amintire până la zece sau doisprezece ani. Inşii fără memoria copilăriei au fobia amintirii. Se tem că ar putea descoperi lucruri cumplite în trecutul lor cel mai vechi“.
Paradoxal, tematic, aşa cum spuneam, cartea începe cu una dintre experienţele tulburătoarele şi esenţiale ale vieţii: descoperirea morţii ca un lucru inevitabil împotriva căruia noi nu avem nici măcar o mică posibilitate de răspuns. Singurele reacţii ale celor din jur sunt tăcerea, încercarea de a uita (totul sau aproape totul şi cât mai repede) sau ,,de a urla câteva zile“ măcar din când în când sau, dacă preferaţi, din gând în gând… De fapt această dualitate rafinat-grav se va păstra ca o constantă de-a lungul întregului text, care rememorează o lume rasată, inclusiv a discipolilor şi a apropiaţilor marelui T. (Tudor Vianu), o lume considerată ,,învechită“ şi care trebuie să dispară pentru a lăsa locul alteia, noua ordine roşie în care domină idelogia, incultura şi impostura.
Chiar dacă începe astfel, cu aceste ,,dureri nespuse“, urmează un portret al mamei, plin de duioşie, dragoste şi respect, un contrabalans al acestui început atât de grav… Treptat, acest bildungsroman al tânărului care încearcă să supravieţuiască în anii stalinismului prin lectură (există oare vreo altă formă de rezistenţă mai frumoasă sau mai pură?!), dar şi prin găsirea unui ,,frate electiv” în acea lume în care delaţiunea şi trădarea sunt ridicate la rang de religie, superioară familiei sau prieteniei; teribilă este şi scena în care rememorează visul, coşmarul care s-a transformat într-o realitate a acelor acei ani şi în care cuşca din exterior devine o cuşcă pe interior, care îl strânge tot mai mult, din ambele părţi, pe bietul cetăţean anonim:
,,Mă găseam într-o cuşcă. Prin nu ştiu ce alcătuire, a cuştii şi a mea, nu puteam nici măcar încerca să ies dintre gratii: cu o nespusă angoasă îmi dădeam seama că gratiile însele erau alcătuite din membrele mele deformate, legiuite altor geometrii, aşa că, pe măsură ce încercam, nu să scap din închisoare, aşa ceva nu puteam să sper sau să doresc, ci doar să-mi fie mai lesnicioasă şederea în acel spaţiu îngust, mă închideam între barele făcute din carnea mea care se răsuceau, deveneau noduri. Chiar oasele mele, de o duritate metalică, erau cele care mă apăsau din ce în ce mai tare, îmi intrau în carne, lăsând urme adânci.. Am urlat, m-am trezit, am fugit la geam, încercând să-mi regăsesc suflarea… Mi-a trebuit mult timp să înţeleg acest vis (poate că el a fost unul dintre îndemnurile cele mai constante de a studia psihanaliza)“.
Se va trece dintr-un plan subiectiv, personal, la unul general, al unei istorii şi al unei lumi care par să-şi fi pierdut echilibrul şi strălucirea, totul intrând treptat, dar sigur, sub influenţa întunecată a comunismului, ,,statul-Monstru“ cum îl numeşte scriitorul…
,,Mintea e încă liberă“ spune la un moment dat şi continuă să creadă şi să spere Ion Vianu până la sfârşitul textului; ceea ce s-a întâmplat după 1990 arată că lucrurile, în plan general vorbind, nu au stat chiar aşa în societatea noastră, şi că nu te poţi despărţi atât de uşor, de repede şi în niciun caz râzând de trecut, aşa cum credea Marx…
Dincolo de aceasta imagine tulburătoare a prizonierului care nu se poate elibera niciodată de închisoarea exterioară rămâne întrebarea: Um om care până şi în vis se simte într-o cuşcă, care nu se mai simt liber sa spună ce vrea nici in vis, pentru un asemenea om si pentru o asemenea societate mai poate exista vreo salvare sau măcar vreo speranţă? Sau scăpat din cuşcă nu cumva va păstra mai departe, în interior, cuşca, fără ca măcar să-şi dea seama? Şi, la urma urmei, există doar o singură cuşcă?!
Oricum, la o asemenea tulburătoare şi veche dilemă (care nu-mi aparţine, dar la care subscriu), rămâne să încerce fiecare cititor al acestor rânduri un răspuns, fie că a citit, fie că nu (încă), această carte a anului 2010…
George Motroc – Townportal pentru BookMag.