anaBASis sau când poezia e poveste

anaBASis sau când poezia e poveste

Aceasta este o prezentare subiectivă, căci autorul și subiectul se cunosc, dar trebuie să vă spun despre anaBASis. Îmi place cum scrie BAS – Bogdan-Alexandru Stănescu poezie, eseu, cronică literară și îmi place cu câtă meticulozitate compune colecția Biblioteca Polirom.

Poeziile lui sunt pentru mine povești, cronicile literare sunt recomandări, iar eseurile mă fac să mă gândesc mereu ce bine ar fi să aibă mai mult timp pentru scris. Lansează duminică, la Gaudeamus, anaBASis, un volum de poezii proaspete, cu ilustraţii de Laurenţiu Midvichi. Veniți să-l vedeți de la ora 13, în standul Polirom, alături de Marin Mălaicu-Hondrari, Cosmin Ciotloş. Ca să vă conving, vă ofer în premieră două poezii:

Taţii mei

Oi, oi, oi taţii mei vitregi, cum au venit şi s‑au dus ei

Cum m‑au ţinut în palme şi m‑au crescut ca pe‑un pui de cuc

Pe unde‑or fi taţii mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte

Unde‑s mîinile care mi‑au dat lapte din căni ciobite, unde‑s iepurii albi ai copilăriei,

Drumurile prin pantelimon, cînd el nu dansa

Unde‑i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apaşe

Unde‑i Luluţa, căţeaua iepure, arhitecta gropilor

Mieii de paşte, rînjiţi şi picurînd zeamă de gambrinus

Unde‑s mărăşeştii, carpaţii, pepenii de vară

Drumurile spre mare, în dimineţi sulfuroase, nesul frecat în ceaşcă

Barbutul de pe lacul riviera, regina bălţii, mierea de la subraţul tău

Fularele pe care ţi le‑ndesai pe cap, ca să nu te tragă, plăpumile matlasate

Unde‑i totosh, pisica noastră căcăcioasă, unde‑s chiloţii tăi de bumbac

băile pe care le făceam împreună, recitînd coana miţa biciclista

Oi, unde s‑au dus toţi taţii mei vitregi care m‑au spălat la coaie, m‑au ţinut ca pe Pip în palme

m‑au plimbat prin măcelării, alimentare, m‑au expus ca pe micul mozart, m‑au îngrăşat,

mi‑au apretat cămăşile cadrilate. Vă întreb pe voi, stîlpi de telegraf, pe voi, metrouri roşii, pe voi, străzi bucureştene din dos de bloc

unde‑s mîinile alea grase şi păroase ? Oi, oi, oi unde‑s taţii mei vitregi ? !

 

Femeia mea din Gibraltar

de cînd ai murit ultima oară, acum douăzeci de mii de ani – într‑o seară de mai, ai oftat şi te‑ai chircit pe piatra rece, mîngîiată mereu de briza celor două ape antagonice –

cu ochii uitaţi înspre apele atlanticului, au trecut pe lîngă tine

vînătorii de scoici ai marelui verde, cîteva furtuni aprige ţi‑au spălat părul

încîlcit, cuib de rîndunele

ai privit din peştera ta deschisă ramele feniciene – chiar îţi aminteşti, nu‑i aşa ?,

lunecarea lemnului în apa sărată, ploaia s‑a scurs în mormînt, în groapa

unde stai chircită, lîngă două, poate trei suliţe şi‑un cercel din silex

dormeai într‑o baltă de lacrimi cînd hannibal barca pleca spre Roma pentru a nu mai ajunge iar

fîşii din carnea tare se ridicau spre cerul bălţii, un acoperiş opac,

fiecare maree ţi‑a adus veşti din lumea dezlănţuită şi iar ai deschis ochii tăi mari sperînd să vezi luna care cheamă apele,

ai oftat înciudată că pierzi toată acţiunea, crabii au depus ouă în craniul tău de maimuţă, de uriaş gingaş

ai visat la mauri, la califate arabe, privirea ţi‑ai plimbat‑o pe vălurile alhambrei te‑ai bucurat de reconquista (ay, fustele, flamenco)

n‑ai văzut vînătoarea de vrăjitoare, ai întors capul deşi valul ţi‑a adus ferfeniţit un sul cu

maleficorum, ai urmărit trecînd pe lîngă tine, spectrale şi păstoase,

caravele şi la grande armée

ai tresărit în somn cînd semiţii şi arienii se antrenau pentru un joc de şah,

te‑ai întrebat pentru cine bat clopotele

unde fug miile de imigranţi, asemeni ţie, acum mai bine de…, cum de pot ei merge pe fundul mare nostrum, cu pasul sigur, famelici şi hotărîţi să ajungă pe tărîmul promis, o europă pe care ai născut‑o chiar tu, din burta ta păroasă –

ai încremenit între patru pereţi de sticlă, unde clima e controlată şi

timpul pare în sfîrşit încremenit.

cîteodată, mîini înmănuşate te scot, îţi bagă degetele‑n ochi, te măsoară, te mîngîie

îţi înregistrează visele

dar noaptea îţi umblă prin minte strigoiul unui bărbat îngropat în cimitirul ghencea militar

care te strigă pe nume, îţi spune – femeia mea din gibraltar.

BAS scrie cronică literară săptămînal, de vreo 15 ani. A debutat în Ziarul de Duminică, a colaborat constant cu revistele Luceafărul, Adevărul literar şi artistic, Suplimentul de cultură şi Ziua literară. În prezent este cronicar literar al revistei Observator cultural şi coordonator al colecţiei de literatură universală Biblioteca Polirom. A publicat un volum de corespondenţă cu Vasile Ernu (Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010), un volum de versuri (Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Cartea Românească, 2012) şi unul de eseuri critice (Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, ART, 2013). A tradus un volum de corespondenţă James Joyce (Dragă Nora, ART, 2013), un roman de Alberto Manguel (Toţi oamenii sunt mincinoşi, Baroque Books & Arts, 2012) şi un volum semnat de Howard Mittelmark şi Sandra Newman (Cum să NU scrii un roman, Baroque Books & Arts, 2014). Este doctor în literatură din 2012, cu o teză despre Emil Botta. Este cofondator al Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Trăieşte în capitală, alături de soţie, cei doi copii, Marc & Sara-Iudit, şi două pisici. Nu doarme destul. Dar cine mai doarme?

 

Back to top