N-am citit recent o carte mai bună, mai incitantă ca acest roman al lui Paul Auster, Invizibil. Poate mă înșel, însă. Paul Auster este un scriitor remarcabil, unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani.
Când am văzut volumul Românii, un viitor previzibil? mi-am zis: iată o carte a unui autor care are curajul să vadă ce este cu românii, cum cred ei că sunt, ce atribute pozitive și ce atribute negative consideră ai că-i caracterizează și la ce aspiră ei. O temă dificilă, pe care o abordezi știind că vei fi afirmat poate, dar și contrazis.
Mă dor strămoșii, această carte mică – are doar 182 de pagini – mi s-a părut inițial lejeră și fără importanță și deși am răsfoit-o, nu foarte entuziasmată, am părăsit-o. Ulterior, mi-am zis să mă uit mai atent la ea. Știam ce este psihogenealogia, știam și că a fost fondată în anii 1970 de către Anne Ancelin Schutzenberger, mai știm că la noi la institut cineva a adus un articol despre această teorie. Să-i spun teorie, deși mai degrabă seamănă cu un punct de vedere teoretic având oarece consecințe aplicative, cu o nișă care atrage un anume public, uneori considerată o sectă și nicidecum o ramură științifică a psihologiei.
Nu este inutil să spun că Teru Miyamoto este unul dintre cei mai mari scriitori niponi contemporani. Cartea de față ne convinge cu ușurință. Nu vreau să-l asociez stereotipurilor legate de „niponitate pentru a susține frumusețea romanului lui, ci mai degrabă să arăt cât de profund și de banal este subiectul cărți, care luate împreună dau un farmec care depășește spatial și timpul.
Cele două povestiri ale lui Stefan Zweig din acest volum, Amoc.Obsedatul, au fost scrise în timpi diferiți, iar între aparițiile lor au trecut cam douăzeci de ani. Obsedatul a apărut chiar după decesul lui în 1944, ca urmare a unei sinucideri comune, împreună cu soția lui.
Autorul acestei cărți, Sebastian Barry, este un mândru irlandez și acest lucru face ca acțiunea cărții să se petreacă în Irlanda. Și, pentru că personajul principal al cărții Jurnalul ascuns este o femeie care-și scrie memoriile în preajma aniversării celor 100 de ani, cititorul intră pe nesimțite în istoria Irlandei. Roseanne McNulty se află într-un spital de boli mentale deși nu este câtuși de puțin nebună și scrie acest jurnal în secret.
Toxic este o carte atât de subțire încât poate fi citită în maximum o oră sau chiar mai puțin. Și nu m-aș fi gândit să scriu ceva despre ea, dacă nu s-ar fi întâmplat recent moartea lui Whitney Houston. Am găsit unele apropieri între Françoise Sagan și Whitney Houston. Poate nu sunt foarte relevante, dar oricum există. Erau lovite amândouă de o neliniște permanentă, erau agitate, trăiau tumultuos, părea că pentru ele singurătatea este imposibil de trăit.
Undeva, în cuprinsul cărții scrise de Orhan Pamuk – premiat cu Premiul Nobel în 2006 -, acesta mărturisește cum a scris Istanbul: „Am scris cartea de față stând îndelung la taifas cu operele celor patru scriitori melancolici ai Istanbulului care au descoperit și cultivat imaginea de care vorbeam prin felurite întâmplări, lecturi și plimbări.
Jeffrey Eugenides, autorul acestei cărți, Intriga matrimonială, un roman de dragoste mai straniu, a luat Premiul Pulitzer în 2003 și este mult apreciat de critica literară de prestigiu. Chiar și Jonathan Franzen îi recunoaște talentul și felul în care tratează complicațiile vieții interioare ale celor care se îndrăgostesc și pentru care dragostea devine ceva ce-i face să se analizeze și să se cunoască mai bine. Asta pentru că dragostea duce la introspecție, la comparații, la frământări, speranțe și dezamăgiri pe care cu greu le integrăm în sinele nostru. Până la urmă, personajele cărții rămân ancorate în propriile gânduri despre propria viață.
Această carte, Copilărie, este primul volum al trilogiei autobiografice Scene de viață provincială, a autorului australian de origine sud-africană J.M.Coetzee, care a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 2003. Personajul principal al cărții este un băiețel de zece ani care, spre sfârșitul cărții, se îndreaptă plin de gânduri spre 14 ani. Ani importanți pentru formarea personalității lui, dacă admitem că psihologii susțin că pe la 11 ani se structurează conceptul de sine. Este vârsta la care un copil înțelege cine este el.
Această carte, Mîndra fecioară, publicată de Joyce Carol Oates în 2009, are un subiect ciudat. Uneori te duce cu gândul la Lolita lui Nabokov, dar de fapt îți dezvăluie altfel de trăiri. Este o carte cu un amestec bizar între onirism si realism, între ireal și real. Ne introduce într-o lume pe care o percepem ca pe ceva în care trăim, ceva în care se îmbină înălțimile minții cu micimile ei, splendoarea cu ticăloșia. În acest fel, simțim ca și cum personajele principale ale cărții sunt în preajma noastră, printre noi sau chiar noi. Personaje pe care le detestăm uneori, dar care ne plac în măsură egală, pentru că le înțelegem și chiar ne regăsim în ele, chiar dacă nu în extremismul gândurilor și gesturilor lor.
Cartea lui Robert Lindner, Ora de 50 de minute. 5 psihoterapii ale unor pacienţi aflaţi în pragul nebuniei, este minunată. Prefaţa scrisă de Lloyd Siegel menţionează faptul că această carte a fost şi este încă foarte populară, autorul fiind un entuziast al freudismului, dar şi un talentat scriitor. Tradiţia de a publica rapoartele privind cazurile psihiatrice sau psihologice are un trecut îndelungat, dovedind că relaţia între aceste discipline şi literatură este foarte strânsă.