Dacă vrem să discutăm despre Ultimul trandafir din Cașmir, roman scris de Barbara Cleverly, trebuie să avem în vedere două elemente. Primul dintre ele este că în Anglia s-a creat o adevărată școală a autoarelor de romane polițiste. Începând …
Cu niște ani în urmă, un editor american celebru povestea că în domeniul SF-ului lucrurile merg altfel decât în alte genuri literare. Adică nu are nici un rost să investești în promovarea unei cărți - cititorii din afara fandomului nu vor fi convinși să citească o carte dintr-un gen neserios, iar fanii vor afla (nu se știe cum, nu se știe de unde, dar vor afla) că urmează să apară o carte interesantă și se vor strădui să și-o procure. Cam așa merg lucrurile și la noi. Unele edituri publică lucrări SF celebre, fără să menționeze undeva că-s SF, iar fanii află și le cumpără. Uneori cărțile respective au fost ecranizate, alteori au fost nominalizate pentru premii importante ale genului - dar nu contează, pentru că unele edituri se laudă că nu publică subliteratura SF, iar când o fac (destul de des, de altfel) se străduiesc să ne convingă că nu-i vorba de SF.
Grecii antici știau ei ce știau când au afirmat că există o muză a istoriei. Pentru că istoria este o știință, dar exprimarea sa se face în mod artistic. Herodot, Titus Livius, Plutarh și mulți alți istorici antici au fost citiți de publicul larg în primul rând pentru calitățile literare ale operelor lor. În vremuri moderne, Momsen, Charles Diehl și mulți alții au reușit și ei să transpună trecutul în cărți ce s-au bucurat de mult succes.
Sper că vă amintiți că John Scalzi ne-a oferit până acum trei volume dintr-un ciclu intitulat Războiul bătrânilor. E vorba de o poveste SF care se desfășoară într-un viitor îndepărtat, viitor în care omenirea a colonizat o mulțime de planete - și a descoperit că există o grămadă de specii extraterestre (unele dintre ele mai evoluate tehnologic decât pământenii) care vor și ele să-și extindă imperiile galactice, fără să accepte posibilitatea unei concurențe pașnice. Așa că în cosmos au loc bătălii înverșunate, se încheie și se destramă alianțe... într-un cuvânt, e nevoie de soldați, mulți și foarte bine instruiți. Iar acești soldați sunt recrutați dintre bătrânii pământeni.
Am văzut, cu ani în urmă, un film interesant. Din întâmplare, l-am revăzut de curând. Se numea Colecționarul de oase și avea o distribuție trăznet, adică Denzel Washington și Angelina Jolie, mai tineri cu vreo doisprezece ani... În ciuda distribuției și a acțiunii foarte interesante, filmul acela nu mi-a plăcut. Denzel Washington era un detectiv paralizat, iar Angelina Jolie o polițistă tânără - care avea un iubit ce arăta ca un zeu grec - dar ea se îndrăgostește cam fără motiv de paralitic și se uită la el cu niște ochi de vițică. Nu știu cum să vă explic, povestea pare trasă de păr din cauza personajelor, care nu m-au convins nici un pic. Erau artificiale, iar Denzel Washington, în ciuda talentului său incontestabil, nu avea mutra unui om care suferă fizic și, mai ales, psihic. Și Angelina Jolie pare mai degrabă o fătucă prostuță, care se bagă și ea în niște chestii pe care nu le pricepe prea bine. Ca atare, n-am simțit nici un imbold să aflu ce-i cu cartea după care a fost făcut filmul și cine e autorul ei.
Dru Anderson se mutase de curând din Miami în Dakota de Sud, adică trecuse brusc de la clima înăbușitoare, lipicioasă și umedă din Florida la zăpezile care blocau circulația zile în șir. Și, de parcă nămeții n-ar fi fost de ajuns ca să se simtă străină în Foley, nu se împacă în nici un fel cu atmosfera din liceu, unde profesoara Bletchley îi face viața amară, iar colegii o ignoră. Mă rog, nu chiar toți - ciudatul clasei, Graves, manifestă un interes bizar pentru ea. Așa începe romanul pentru adolescenți Altfel de îngeri, de Lili St. Crow.
Povestea din Anticarul, de Julian Sanchez, începe în Barcelona zilelor noastre. Anticarul Antur Aiguader a invitat trei prieteni în magazinul său, seara, după ce închisese prăvălia, la o cafea bună și un coniac și mai bun. Cei patru obișnuiau să se întâlnească astfel în fiecare săptămână, când în magazinul unuia, când în al altuia... Și, în timp ce stăteau la taclale, Artur s-a lăudat că achiziționase niște chestii interesante, printre care o bibliotecă veche ce aparținuse unei familii nobile, familia Bergues. Printre volume a găsit și un soi de registru, ce aparținuse familiei Casadevall. Primul Casadevall cunoscut în istorie fusese ajutorul arhitectului șef care construise catedrala din Barcelona. Registrul Casadevall (așa îl numise anticarul) era scris în latină, iar pe marginea filelor erau adnotări în catalana medievală.
William Peter Blatty a ajuns să fie cunoscut în întreaga lume pentru romanul Exorcistul. Poate că o contribuție importantă la celebritatea sa a avut și filmul realizat după acest roman, poate că și subiectul cărții a avut un rol important în acest succes... Oricum, Blatty a ajuns să fie apreciat pentru curajul cu care a tratat o temă ciudată, pe care biserica evită s-o discute, iar ateii o evită cu atât mai mult.
James Ellroy este un scriitor celebru în America, dar mai puţin cunoscut la noi. Romanele sale poliţiste s-au publicat în toată lumea, în tiraje incredibile, iar ecranizările unor cărţi ale sale s-au bucurat de un succes binemeritat. Cred că mulţi spectatori din România au văzut L.A. Confidential – un film cu o distribuţie de excepţie şi care a cîştigat o grămadă de premii. Da, L.A. Confidential este ecranizarea romanului cu acelaşi nume al lui Ellroy, o carte care face parte dintr-un grup de patru romane – grup care se numeşte, după cum vă imaginaţi, L.A. Quartet.
Cu câteva luni în urmă v-am povestit despre un roman al doamnei McDermid, Dincolo de sânge, un roman poliţist foarte reuşit, ai cărui eroi erau inspectorul-şef Carol Jordan şi psihiatrul Tony Hill. Febra oaselor este, într-un fel, continuarea acelui roman, pentru că cei doi eroi îşi văd în continuare de treburile lor.
Fraţii Strugaţki sunt printre puţinii scriitori de literatură SF din estul Europei care au reuşit să fie admiraţi şi apreciaţi în întreaga lume. În opera lor, romanul Melcul pe povârniş joacă un rol deosebit, reprezentând un adevărat moment crucial. Până în 1965 – când au scris romanul cu pricina – fraţii Strugaţki fuseseră autorii unor cărţi de succes, cărţi care prezentau un viitor luminos al omenirii, un viitor în care pământenii cuceriseră cosmosul şi ajutau alte specii inteligente să străbată calea dificilă spre progres. Romane precum Ţara norilor purpurii sau E greu să fii zeu oglindiseră, într-un fel, triumful ideologiei comuniste în literatura SF.
Pornită pe un drum literar nou, complet diferit de cel al romanelor despre vampiri, Anne Rice pare decisă să creeze o lume nouă, mai poetică, plină de sensibilitate şi de întrebări fundamentale. Sigur, nici lumea vampirilor nu fusese o lume simplă şi primitivă – pentru că autoarea încercase să creeze o mitologie, să descopere un substrat metafizic al făpturilor pe care şi le imaginase.