Cu câteva luni în urmă v-am povestit despre un roman al doamnei McDermid, Dincolo de sânge, un roman poliţist foarte reuşit, ai cărui eroi erau inspectorul-şef Carol Jordan şi psihiatrul Tony Hill. Febra oaselor este, într-un fel, continuarea acelui roman, pentru că cei doi eroi îşi văd în continuare de treburile lor.
Carol încearcă să afle cât mai multe despre tatăl lui Tony (pe care acesta nu-l cunoscuse, dar se pomenise că tatăl cel necunoscut îi lăsase o moştenire considerabilă). Tony, în ciuda resentimentelor sale justificate, se străduieşte şi el să-şi dea seama cine-i cel care l-a zămislit şi de ce n-a vrut să aibă de-a face cu el… şi iată cum cei doi – a căror legătură n-a depăşit o anumită limită, deşi Carol e chiriaşa lui Tony (sau, poate, tocmai de aceea…) – se pomenesc implicându-se tot mai mult unul în viaţa celuilalt.
Pe lângă toate acestea, şeful lui Carol este înlocuit de un individ carierist şi invidios, dispus să schimbe tocmai ceea ce funcţiona ireproşabil. Aşa că doamna inspector-şef şi subalternii ei îşi dau seama că trebuie să obţină iute nişte succese, dacă vor să-şi apere pielea…Şi, în această atmosferă relativ paşnică, se ivesc câteva cazuri bizare.
Unul dintre ele este un caz vechi – o dispariţie a unei femei şi a fiicei sale, dispariţie care putea ascunde o crimă. Aşa că unul dintre detectivi începe să sape – la propriu şi la figurat – căutând urme. Şi află că există posibilitatea ca, prin intermediul unor fotografii satelitare, să descopere dacă într-un lac au fost aruncate nişte cadavre… Ca să nu mai lungesc vorba, detectivul cel sârguincios îl va descoperi pe criminal.
Acum să trecem la cazurile serioase. Tony Hill este rugat de poliţiştii dintr-o localitate destul de apropiată, West Mercia, să le dea o mână de ajutor: o fetiţă dispăruse de acasă şi fusese descoperită la scurt timp după aceea, ucisă într-o parcare de pe marginea şoselei. Tony acceptă cazul mai mult pentru că în localitatea respectivă se află casa ce-i fusese lăsată moştenire. Dar, când se întoarce în Bradfield, află cu stupoare că în oraşul în care locuia fuseseră răpiţi şi ucişi trei băieţi.
Bineînţeles, în oraş se produsese panică – iar evenimentele se complicaseră şi mai mult când noul şef al lui Carol insistase ca aceasta să folosească un specialist în profile al poliţiei (un tip incompetent şi carierist). Din datele pe care le are, Tony îşi dă seama că cele trei răpiri din Bradfield sunt identice cu cea a fetiţei din West Mercia, că este vorba de acelaşi criminal. În acelaşi timp, remarcase încă de la primul caz că nu era vorba de un delict sexual. Atunci, care-i motivul pentru care sunt ucişi adolescenţii aceia? Şi povestea se complică din nou, când o doctoriţă descoperă întâmplător că între victime exista o anumită legătură…
Val McDermid se dovedeşte şi de data asta o scriitoare de mare talent. Modul în care ne spune povestea sa poliţistă, împănând-o cu tot soiul de informaţii şi amănunte semnificative despre eroii săi, face cititorul să se implice emoţional, să fie alături de personajele inventate de doamna McDermid, ca şi cum acestea ar fi reale.
Am povestit ceva mai devreme despre fotografiile satelitare folosite pentru elucidarea unei crime. Val McDermid este o făptură a vremurilor noastre. Poliţiştii ei folosesc programe pentru identificarea zonelor de acţiune ale unui criminal, scotocesc prin baze de date şi refac fişiere şterse de pe hard-diskuri, iar copiii răpiţi sunt ademeniţi prin intermediul reţelelor de socializare.
Şi totul este descris cu naturaleţe, pentru că – aproape fără să ne dăm seama – lumea s-a schimbat şi se tot schimbă, iar tehnologia a devenit o componentă normală a vieţii cotidiene.
Am caracterizat-o cândva – mai mult din intuiţie – pe Val McDermid ca fiind o Agatha Christie a epocii internetului. Cu cât citesc mai mult din opera sa, cu atât devin mai convins că nu m-am înşelat. Însă talentul său de scriitoare este deasupra găselniţelor tehniciste, valoarea scrierilor sale este dată – în primul rând – de felul în care se pricepe să descopere esenţa umană.