Voicu Bugariu a scris nu demult o carte intitulată Literați și sefiști. Cu toate limitele ei, e aici o încercare de vizualizare a domeniului SF din România sub aspect sociologic, cu intenția vădită de a trage concluzii valabile pentru o tipologie culturală. O confruntare de mentalităţi se și subintitulează volumul, iar sensul acestei confruntări este văzut în disjuncția – foarte clară pentru autor – între domeniul literaturii tradiționale și cel al SF-ului, considerat din principiu a fi altceva.
Fandomul este, în accepția cea mai generală, totalitatea fanilor. Fanii SF-ului, din moment ce despre ei vorbim acum și nu despre fanii lui Michael Jackson sau ai muzicii rock. Aici, însă, cu noțiunea de totalitate apare o problemă. Dacă ne luăm după zecile de mii și – acumulate în timp – milioanele de cărți SF tipărite de americani, am putea crede că avem de-a face, numai pe continentul lor, cu milioane de fani. Asta, în eventualitatea că l-am socoti fan pe oricine căruia i-a căzut o carte de acest fel în mână. La convențiile mondiale ale genului se adună însă doar o mie, poate două mii de participanți, la cele europene câteva sute. Fani adevărați, care scot din buzunar bani de bilete de drum, de hotel, de distracții specifice organizate cu prilejul unor asemenea întâlniri. Pe lângă ei mai sunt, firește, alte câteva mii care rămân acasă, din motive financiare, din interese personale sau din pură comoditate. În nici un caz sute de mii sau milioane, cât indică erupția de tiraje din lume. La noi, această erupție e mai domoală, ceea ce denotă că și degustătorii genului sunt infinit mai puțini. Nici nu e de mirare: în contextul general avem o limbă de circulație limitată.
Așa cum se poate deduce cu ușurință, termenul este unul aparținând limbii ruse. El înseamnă fantastic științific, ceea ce pentru puriștii terminologiei reprezintă un nonsens, întrucât știința e una, iar fantasticul se adresează în cu totul alt chip intelectului omenesc. Fantasticul se bazează pe irațional, pe magie, pe mituri născocite, pe resursele minții noastre de a trăi și călători în imaginar. Or, știința explorează teme dictate de disciplinele „exacte, căutând în ele soluții tehnologice menite să amelioreze civilizația materială a unei epoci. Fantasticul științific și-ar avea locul, eventual, acolo unde se prefigurează imagini ale progresului, ale unui viitor utopic, peste care roadele cunoașterii să se reverse ca dintr-un corn al abundenței, iar omul, folosindu-le, să fie cu adevărat mulțumit și fericit.
Americanii sunt mândri de SF-ul lor și aș spune că pe bună dreptate. Dincolo de faptul că ei scriu într-o limbă devenită universală, ca latina pentru mințile luminate din Evul Mediu, n-am auzit să existe vreo altă țară unde să se producă atâta SF pe bandă rulantă, să se publice anual câteva mii de cărți ale genului (unele noi, altele reeditate) și să se vândă cu sutele de mii și cu milioanele de exemplare, atât din librării cât și de pe Internet. Aflându-te într-o asemenea situație absolut privilegiată, presupun că e greu să-ți înfrângi un sentiment imperial care te poate face să crezi că tot ce e interesant și valoros în lume pleacă de la tine. Tu ai inventat fiecare lucru și îi gospodărești pe scară amplă consecințele.
Din ceea ce s-a numit „complex al originilor, ştim că un individ, o familie, un popor de dată recentă pot avea impresia că îşi sporesc prestigiul şi cota de credibilitate prin asimilarea unei tradiţii istorice. În acest efort motivat psihologic şi emoţional, nicio vecinătate cât de cât sugestivă nu rămâne neexplorată în scopuri anexioniste. Un arbore genealogic impresionant se crează astfel şi prin eforturi proprii, şi prin cele ale unor „înaintaşi asumaţi, luaţi aşadar de mânecă şi traşi mai mult sau mai puţin discret în curţi străine. Pentru SF sunt deja notorii câteva cazuri de exegeză ce uzează cu nonşalanţă de metoda amintită, spre a da domeniului o largă extindere în timp şi predecesori iluştri. Despre elveţianul Pierre Versins s-a vorbit – cu tot respectul cuvenit cuiva care şi-a putut asuma scrierea unui tom de peste 1000 de pagini tipărite pe format mare, cu o bogată ilustraţie, Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction, carte apărută la Lausanne în 1972 – ca despre „reprezentantul cel mai competent al teoriei vechimii arhetipale a genului.
O situaţie interesantă a apărut odată cu explorările meticuloase ale lui Ion Hobana prin volumele unor scriitori recunoscuţi de istoria literaturii române, dar pentru alte motive decât acela de a fi cultivat SF-ul. Până în 1969, când s-a publicat antologia intitulată Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, singurul literat „clasic despre care reuşiserăm să aflăm că ne bântuia domeniul era Felix Aderca. Dintr-o dată, însă, descopeream că şi alţi scriitori de profesie călcaseră pe terenul utopiei şi al anticipaţiei: nume sonore, precum poeţii Tudor Arghezi, Ion Minulescu şi Victor Eftimiu, prozatorii Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu şi Victor Papilian, eseistul Ion Biberi şi, last but not least, Mircea Eliade. Cartea lui Hobana, care a şi fost încununată în anul următor cu un premiu al Uniunii Scriitorilor, prezenta câte un fragment ales din opera fiecăruia, propunând totodată interpretări menite să lumineze textele respective sub aspectul apartenenţei lor la SF.