Sau poate o verişoară de gradul II? Căci asta pare a fi noua adolescentă megică a literaturii pentru copii. Oksa Pollock, personaj conturat cu grijă şi imaginaţie, are ambiţii mari. Deşi poate la început nu ai crede.
Când cotrobăim uneori prea adânc în vieţile necunoscuţilor de lângă noi, ar trebui să ştim că secretele au colţi. Micuţele comori au poveşti care ar trebui să le rămână ataşate doar lor, să nu mai scoată capetele în realitate, ca nişte mici monştri lacomi şi încrâncenaţi. Flan este o femeie dintr-o suburbie modestă americană, care are ca meserie, dar şi ca pasiune, achiziţionarea unor cutii cu obiecte care au aparţinut altor personaje şi, apoi, vânzarea la bucată a suvenirurilor care însemnaseră cu siguranţă mult pentru alţii. Organizează mici târguri în faţa casei. Aşa e universul ei, nu foarte larg, nu foarte spectaculos, între un soţ un strop dificil şi doi copii mici, iar bucuria ei principală este să deschidă cu nesaţ cutiile cu surprize şi să se minuneze de conţinutul lor. O viaţă care încearcă să reintre în normal, după atacurile de la 11 septembrie 2001, chiar în zilele în care lumea se rearanjează.
Vlad Dracula vrea să-şi facă dreptate. Cum? Ce spune domnul sangvinic de acolo, din spate? Că nu există Vlad Dracula? Că avem de-a face cu încă o carte care face mişto de istoria românilor, care îl vampirizează pe voievod sau pe orice descendent de-al lui, care aruncă în întuneric biata noastră ţărişoară? Ei bine, da! Şi ce dacă? Jurnalul unui vampir îşi bate joc, mai întâi de toate, chiar de vampiri.
Cartea aceasta e ca un strigăt. Ţipătul unei adolescente singuratice, care îşi descoperă cu mânie şi fragilitate sexualitatea, care se blindează într-o lume ciudată, numai a ei. La 15 ani, Melanie se transformă în faţa oglinzii în personaje din picturi celebre, se lasă speriată şi mângâiată de tenebrele nopţii, citeşte cărţi pline de erotism. Se delimitează de fraţii cei mici, se crede matură, îşi pune întrebări legate de Dumnezeu, despre care trage concluzia că trebuie să fie foarte singur. Aşa, cam ca ea. Este o fată bogată, care îşi aşteaptă acasă părinţii plecaţi peste Ocean.
Copiii din ziua de azi s-au născut, probabil cu gena informaticii implantată. E o generaţie care funcţionează mai mult din butoane, care are în ochi sclipire de Vista-Dumnezeu-ştie-care şi care vorbeşte într-o limbă ciudată, unde literele se amestecă haotic cu cifrele. Tinerii adulţi deja se află cu un pas înaintea bătrânilor adulţi, la viteză de reacţie, telefoane şmechere, calculatoare care fac totul pentru tine. Este lumea lor, o lume cu nimic mai bună sau mai rea decât cea a copiilor de acum, să zicem, un secol. Cartea Little Brother vorbeşte despre astfel de liceeni.
Noi, europenii, nu am ajuns să-i cuprindem şi să-i înţelegem pe japonezi. Ni se par dramatici şi exageraţi, cu sinuciderea lor în numele onoarei, cu obsesia lor pentru muncă sau cultul sacrificiului exacerbat. Noi locuim într-o zonă de confort unde amestecăm rolurile, nu mai contează diferenţele dintre femei şi bărbaţi, ne adaptăm continuu, ne pierdem şi ne regăsim pe parcurs. Pe partea cealaltă a lumii, lucrurile s-au desfăşurat întotdeauna altfel. Acolo, cărţile au fost grijuliu împărţite, iar prinţesele din poveştile lui Soare-Răsare sunt rafinate, misterioase şi spun mereu prea puţine. Nu le ţii minte, arată toate la fel şi se împiedică mărunt în chimonou. Personajul central din Masako, prinţesa samurailor s-ar potrivi câte puţin în fiecare dintre cele două lumi. Ea a trăit cu adevărat – ce noroc pentru cei care au întâlnit-o în Japonia secolului al XII-lea!
În ce cărţi găsim disputa dintre Rău şi Bine? Păi, în cam toate cărţile scrise vreodată. Atunci de ce este Cabalistul mai cu moţ? Păi este. Şi o să vă explic de ce. În primul rând, are motor vibrant şi …
Lui Alan Bradley îi place să fie straniu. În detalii, în personaje, în insistenţa cu care o pune în felia de lumină sumbră pe eroina sa, Flavia de Luce. Ea a apărut şi în Plăcinta e mai dulce la sfârşit şi se întoarce acum, în Buruiana care împleteşte ştreangul. O copiliţă pe care creatorul ei vrea s-o facă detectiv şi, ca atare, o antrenează încă din pruncie. Are 11 ani, o vârstă parşivă. E mai deşteaptă decât aiuriţii superficiali de seama ei, dar asta şi pentru că duce în spinare un bagaj emoţional mai pestriţ şi mai greu decât ceilalţi. Flavia este o Cenuşăreasă iubitoare de chimie – are două surori care o persecută şi un laborator în care coace parcă, pe alocuri, destinele lumii întregi. Nu-şi cunoaşte mama, dispărută de lângă ea, dar nici tatăl, figură absentă şi distantă, chiar dacă aflat în apropiere.
Se simte îndepărtat şi discriminat chiar la el acasă, la o fermă verde şi Zen din Yorkshire, ţinutul numit de locuitori Ţara lui Dumnezeu. Ştie toate cele despre pui, ciuperci, căţei, dealuri. Ştie multe, ştie puţine? Are, poate surprinzător, umor. Gândeşte concret şi urăşte orice care vine să-i strice perfecţiunea traiului egal de la ţară. Se simte dator să fie dispreţuitor cu străinii pentru că se crede dispreţuit. Complexul băiatului de ţară? Nu, nu complex, ci direct paranoia. Acea paranoia care transformă cel mai inocent şi nepervertit suflet din lume într-un psihopat care înţelege să-şi răzbune teritoriul invadat transformându-l într-o curte pentru prizonieri.
Din tinerețe, M. privește înapoi către adolescență. O perioadă black, atât prin prisma muzicii ascultate, cât și prin prisma confuziei sexuale, a depresiei, a limbajului direct, a filosofiei morții. O lume exagerată, cu cimitire, alcool, incest, vise bolnave. Adolescența obișnuită …
Ce te faci când te îndrepți înspre viață, cu aripile larg deschise, cu începutul în vârful degetelor, cu mirosul aventurii și cu excitația așteptării în nări? Și în loc să planezi lin, fix din seara absolvirii facultății, cunoști pe cineva atât de șocant și dezinvolt și îl iubești din prima secundă? Ți se dă toată lumea peste cap sau îți urmezi nebuniile, păstrând în suflet și persoana cu care ai petrecut o noapte, la început de viață? Dexter și Emma încep să își scrie povestea într-o zi de 15 iulie, ziua în care, printr-o coincidență, m-am apucat și eu să citesc cartea O zi, de David Nicholls.
Sherlock Holmes e un tip cunoscut în lume. Îţi place sau nu-ţi place personajul, recunoşti că ai auzit de el. E bărbatul acela matur, mai mereu serios, cu o logică enervantă de fier-beton, bolnav de detalii şi cu o memorie aproape blestemată. Mulţi au auzit şi de părintele de cuvinte al lui Holmes, un englez uns cu toate alifiile, Sir Arthur Conan Doyle. La multe petrecanii l-a dus pe mintea pe Sir Arthur cand l-a creat şi a suflat peste Holmes, dându-i viaţă, personalitate, enigme de dezlegat şi crime de rezolvat. Un singur lucru a uitat Pygmalionul să-i dea copilului său literar. Exact copilăria. Aşa că s-a găsit un pui de Conan Doyle al zilelor noastre, atât de pătimaş după personajul omniscient şi înnegurat, încât a decis să-i inventeze lui Sherlock o copilărie şi o adolescenţă demne de un detectiv de valoarea şi anvergura acestuia. Andrew Lane a scris până acum patru volume despre tânărul Sherlock, primul fiind chiar Norul morţii. Aşa că puştanii îl pot descoperi din vreme pe viitorul faimos dezlegător de mistere complicate.