Poezia nu se scrie în vacanțe, ci atunci când ești la volan, sau când speli vasele, sau când auzi un copil explicându-ți cum ar apuca oamenii mâncarea dacă ar avea aripi. Sau când reușești să dai la o parte sutele de aluviuni care te acoperă zilnic și, pentru câteva secunde, poți atinge lumina. Sau când o amintire grea ca plumbul te oprește deodată în loc. Poezia e cu ochii deschiși, deși ochii ce se îndreaptă spre ea par mai curând închiși. Treaba oamenilor, a tuturor, nu doar a poeților, e s-o vadă.
Poezia de pus în cărți ar trebui să se scrie în liniște. Însă cei ca mine, care au slujbe, așteaptă concediile sau vacanțele. Autoimun a crescut întâi în minte, în timp ce mă plimbam cu Mircea pe câmpul pustiu din jurul cartierului în care locuim, sau așteptam la felurite cozi – inclusiv în spitale, în zile lungi petrecute în spitale -, sau vorbeam cu băiatul meu despre teme și școală, sau găteam, sau mă pregăteam pentru ore, sau sufeream din te miri ce, sau mă gândeam că nimic, dar nimic nu există, ci totul e ca o cutie de table, încă ținută în poziție orizontală de jucător, dar care va sfârși aruncată până la urmă în rucsac.
Am scris Autoimun verile și iernile, în puținul meu timp de lucru adevărat, acela în care după ce te-ai trezit dimineața nu începi să alergi ca să tai tot ce s-a înghesuit pe lista cu lucruri de rezolvat, ci te închizi pentru câteva ceasuri în cameră. Am meșterit la el exact în felul în care mi-am așezat pe hârtie romanele. Pe o spinare friabilă – de factură epică -, am lipit mai întâi vertebre, după care m-am străduit să găsesc acele povești care să dea corpului final nu doar o formă rezonabilă, ci și viață. Autoimun nu este o carte despre o boală concretă (deși apare și aceea în ea), ci despre un alt fel de maladie care ține de timp și de memorie. Vocea din ea diferă de cărțile mele de versuri anterioare, deși conducte subterane duc înspre Nordul, Credința sau chiar spre Cerul din burtă. Am scris Autoimun din necesitate. Acum, că ea a ieșit în lume, nu-mi este neapărat mai bine. Mă gândesc de mulți ani la un roman, dar și la o carte pentru copii. Dar ca să le pot începe am nevoie, desigur, de o vacanță.
Cât despre cărțile de suflet, sunt foarte multe, ocupând toate același onorant loc I. Mi-e greu să amestec proza cu poezia. Voi da, de aceea, cinci titluri de romane, dar voi începe prin a înșira cinci volume de poezie. Sunt însă numeroase alte cărți care țin pe umeri universul meu de cititor.
De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi. O carte intensă ca o făclie ce deja îți arde mâinile.
Copilărie de Tudor Arghezi. Un volum în care se află un extraordinar poem vizionar, Facerea lumii. Voi cita câteva versuri dintr-un alt poem, Abece: ”A vrut Dumnezeu să scrie/ Și nici nu era hârtie (…)/ Face oameni și lumină/ Din puțin scuipat cu tină/ Și dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung.(…)”
Levantul de Mircea Cărtărescu. L-am citit prima oară în studenție, pe acoperișul căminului studențesc unde făceam plajă. Râdeam în hohote, fără să mai țin seama de halul în care ardea soarele.
Oamenii, da, oamenii! de Carl Sandburg. Mi-a plăcut pentru că e o construcție amplă, ca o catedrală, despre măreție și speranță. Avea cu totul alte mize decât autorii beatnici pe care-i citisem până atunci.
Poemele deceniului șapte de W. S. Merwin. Nu pentru că autorul este unul dintre cei mai mari poeți americani. Și nici pentru că a cunoscut-o pe Silvia Plath. Doar pentru extraordinara poezie din ea.
Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Pentru că e perfectă.
Călătoria diletanților de Bulat Okudjava. Pentru un erou minunat și o extraordinară desfășurare romanescă.
De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger. Mi l-a dăruit pe Holden Caulfield.
Zgomotul și furia de William Faulkner. Pentru puncte de vedere multiple, stil desăvârșit, uluitoare intuiții de prozator.
Ai toată viața înainte de Romain Gary. Pentru că nu e carte mare, așa cum e Ulysses a lui Joyce (pe care am citit-o la vremea potrivită, imediat după studenție, și care m-a bucurat extraordinar de mult), ci pentru că e carte vie, fragilă, cu mult suflet. Și pentru că am o poveste, aproape suprarealistă (pe care n-am s-o spun aici), care se leagă de ea.