În urmă cu aproape trei decenii, pentru mine era doamna Roșca, profa de română din Caragiale care avea cam aceeași metodă cu diriga, doamna Suzana Miron: o carte citită pe săptămână, mărimea chiar nu conta. Din clasa a noua până în ultimul an de liceu am citit și-am tot citit, am rezumat și dezbătut, am mers la cenacluri cu Eugen Simion, l-am plâns pe Nichita, am făcut spectacole de poezie eminesciană și nu ne-am dat seama când au trecut anii și totul s-a transformat într-o goană dementă după… nu știu ce.
În primul an de facultate am fost în sevraj, nu pentru că nu mai citeam, ci pentru că nu mă mai provoca nimeni la discuții incitante, așa cum știau doamnele de română. Rareori am întâlnit, după liceu, oameni cu care să pot discuta la fel de pasionat despre cărți, personaje, autori.
Au mai trecut niște ani și am redescoperit-o pe doamna Roșca drept doamna Lăsconi, autoarea unor cronici literare fantastice, care poate mie îmi spuneau mai multe decât altora. Apoi ne-am întâlnit la lansări de carte în cadrul cărora disecam titluri și încercam să trezim în publicul nostru acea scânteie care să ducă spre obiceiul lecturii, mai întâi din curiozitate, apoi din pasiune. Nu știu de câte ori am reușit, probabil că nici doamna Lăsconi nu a ținut socoteala acestor întâlniri, însă știu că la un moment dat am remarcat amândouă că în public sunt multe fețe cunoscute care nu-s nici din presă, nici din blogging. A fost un motiv de bucurie :).
Nu știu dacă e vreun om pe care Elisabeta Lăsconi să nu-l fi molipsit de dragoste de lectură. Era atât de pasionată de cărți, de fantezie, de autori, de personaje, că nu puteai să nu te bucuri de exuberanța ei și nu puteai să ignori invitația într-o călătorie care uneori îți putea oferi mai multe bucurii decât una reală. M-am bucurat când am aflat că vrea să reunească în volumul Cărți pereche din literatura română și universală unele dintre vestitele sale cronici literare. Astfel, cred că toți cei care i-au pierdut aparițiile în presă pot recupera citindu-le și bucurându-se de asocieri neașteptate între autori din literatura noastră și mari nume ale literaturii mondiale.
Acum Elisabeta Lăsconi îmi lipsește. Îmi lipsesc cronicile sale de carte, comparațiile între opere, personaje, autori, pasiunea cu care descoperea vreun titlu nou, vreun scriitor neremarcat și dragostea cu care vorbea despre copiii ei de la Goethe și progresele lor. Îmi vor lipsi discursurile sale de la lansări de carte, îmi vor lipsi micile confidențe literare. O reverență, doamnă Lăsconi, sper că acum discutați deja cu Eliade & friends :).